Ai noştri tineri de la Roma… nu mai vor acasă

Fata Taniei rupe Roma

Isabelle are 18 ani, iar talentul ei muzical îţi mângâie sufletul. A cântat pentru prima dată „Deşteaptă-te, române!” pe când avea numai doi ani şi de atunci nu s-a mai despărţit de muzică. Din clasa a doua a făcut canto şi pian, iar din a patra – muzică corală. A cântat şi în Corala „Vocile primăverii”, care l-a avut ca părinte spiritual pe Grigore Vieru. Când a împlinit 15 ani, a venit cu mamă-sa în Italia, unde s-a înscris la Liceul „Francesco d’Assisi”. Astăzi, Isabelle vorbeşte fluent şase limbi, iar în 2009 a fost premiată alături de cei mai buni 80 de liceeni din Roma.

Fiindcă în Italia nu există şcoli cu profil muzical, Isabelle a cântat mai întâi în corul Bisericii „Don Bosco”, condus de un dirijor de la Capela Sixtină. L-a rugat să-i recomande o şcoală bună de muzică, dar, din păcate, nu s-a bucurat de vreo atenţie… Ulterior, a trecut la Biserica „Santa Maria Degli Angeli”, al cărei dirijor, Osvaldo Guidotti, organizează unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică sacră şi de orgă. El a sprijinit-o să reia lecţiile de canto, acordându-i şi o reducere de 35% din taxa pentru studii. Sâmbătă, m-am bucurat să fiu martor la prima cununie de la „Santa Maria Degli Angeli”, la care Isabelle a participat ca solistă. Am rămas atât de impresionat, încât nu-mi venea să cred că ceea ce-mi auzeau urechile s-a născut în Moldova. Şi n-am fost singurul admirator – când începea să cânte Isabelle, o parte din invitaţii la procesiunea nupţială lăsa mirii să se descurce singuri şi alergau la orgă, ca să admire cu ochii lor fiinţa care umple biserica cu o voce atât de angelică. De un an, Isabelle învaţă şi la Academia „Santa Cecilia”, cea mai veche şcoală de muzică din lume, unde face inclusiv muzică clasică şi jazz, iar corul Academiei este deseori invitat să participe la proiectele concertistice ale renumitului „Teatro dell Opera” din Roma. Tot în 2009, ea a participat la „Roma Rock Festival”, obţinând premiul pentru cea mai frumoasă voce.

Pentru că a împlinit 18 ani şi va putea, în sfârşit, să voteze, Isabelle are o explicaţie a insuccesului referendumului din 5 septembrie. „Eşecul plebiscitului e comparabil cu o situaţie de aici. Elevii nu sunt mulţumiţi de reformele Ministerului Educaţiei şi vor să protesteze. Dar, când se anunţă data protestelor, nimeni nu se implică – ei spun că nimic nu se va schimba şi preferă să stea acasă şi să doarmă. Ca şi elevii italieni, alegătorii moldovenii nu sunt conştienţi de puterea pe care o au”, crede ea. Indiferent de situaţia din RM, însă, Isabelle nu doreşte să se întoarcă acasă. „Mă gândesc să îmbin stilul clasic cu cel modern şi să ajung cântăreaţă. Moldova nu poate să-mi ofere niciodată această şansă”, consideră bucuria Taniei Chiriţă.

Ascunşi deasupra veceului…

Victor Lucaş este un băiat simplu din Coştangalia, Cantemir care, după absolvirea şcolii medii, a lucrat la moara tatălui său. În 2001, soră-sa Lilia a venit în Italia cu paşaport ceh. Peste câţiva ani, a urmat-o şi cealaltă soră, Ana, împreună cu soţul său, care a ajuns pe peninsulă cu un paşaport slovac, contra a 2800 de euro… Aici, celor doi li s-a născut al treilea băieţel, pe care l-au numit italieneşte, Francesco.
Victor a venit în 2005. S-a adresat la o firmă, care i-a dat viză de Polonia, însă a ajuns în Ungaria, împreună cu alţi cinci moldoveni. Au fost lăsaţi pe marginea unui drum, de unde au fost preluaţi de un străin, care i-a cazat la hotel. Dimineaţă, nişte români i-au urcat în trenul de Viena, ascunzându-i într-un loc extrem de îngust, deasupra veceului. „La Viena ne-au dus într-un subsol plin cu moldoveni. Peste vreo şase ore, a venit o maşină şi ne-a luat. Pe drum, s-a oprit pe un câmp gol, minţindu-ne că am ajuns… Am refuzat să ieşim şi aşa ne-am salvat. Într-un final, ne-au dus la Padova”, afirmă Victor. A venit apoi la Roma, unde trei luni nu şi-a găsit de lucru. Astăzi el munceşte la construcţii. Spre deosebire de surorile sale, Victor nu are şedere legalizată în Italia şi nu şi-a văzut de şase ani părinţii. „Am venit aici, fiindcă nu am din ce trăi acasă. Tata a încercat să pornească afaceri, dar statul i-a luat pâinea de la gură prin impozite exagerate. Vreau înapoi. Mi-e tare dor de mama şi de tata. Aş vrea să trăim într-o ţară normală”, visează tânărul.

„Îi port pică până acum Italiei…”

Printr-o experienţă similară a trecut şi Jana Reniţă din Chişinău, care anul trecut şi-a împlinit visul de a-şi revedea mama, după cinci ani de despărţire. Profesoară de germană la Universitatea de Stat, Jana, împreună cu studenta sa de la Istorie, Olga Coptu, au participat în 2005 la o şcoală de vară în Corsica. Şi-au planificat din start să rămână în Italia, crezând că aici le aşteaptă raiul. Dar, firave la trup, ele nu erau în stare să ridice din pat bătrânii italieni şi au fost nevoite să-şi caute altă muncă. Timp de câteva luni, s-au oploşit pe la alţi moldoveni, cărora le plăteau pentru cazare câte trei euro pe noapte. În scurt timp, soarta le-a despărţit. Olga plecă la munte, ca menajeră la vila unei marchize, iar Jana – la mare, la alţi „boieri”. „Stăteam ca la închisoare. De ne durea ceva, nu puteam să mergem nici la medic. Ne vedeam numai duminica, la gara Termini. Într-o zi am decis să schimbăm ceva. Am găsit o odaie cu chirie, la 30 km de Roma, într-un apartament locuit şi de alţi moldoveni”, îşi aminteşte Jana. La puţin timp, Olga a primit o veste cutremurătoare – decedase soră-sa, de numai 21 de ani. Dar nu a putut să meargă acasă şi a fost nevoită s-o plângă singură, de la depărtare. „Îi port pică până acum Italiei, pentru că nu mi-a permis să merg la înmormântarea surorii mele…”, mărturiseşte tânăra.

Treptat, lucrurile s-au schimbat spre bine, chiar dacă astăzi Olga Coptu are un program extrem de încărcat. Dimineaţă merge la facultate – studiază la Ştiinţe Politice, la Universitatea „La Sapienza”. Pe urmă abia de reuşeşte să facă menajul în casa ex-parlamentarului radical Roberto Ciccomessere. Apoi se grăbeşte s-o ia de la grădiniţă pe Alice, cu care stă până seara. Alice e fiica senatoarei Donatella Poretti şi primul „prunc parlamentar”. Când fetiţa avea o lună, maică-sa o lua la şedinţele legislativului, ba chiar a luptat pentru a i se oferi o cămăruţă specială unde îşi alăpta micuţa. La rândul său, Jana Reniţă lucrează la o agenţie de turism, graţie germanei pe care o cunoaşte foarte bine. Împreună, fetele au un venit lunar de 1400 de euro, iar pentru chiria apartamentului plătesc câte 500 de euro pe lună.

Tot ele editează, de un an, „Gazeta Basarabiei”. Au luat această decizie ca să nu degradeze spiritual şi ca să-i ajute pe alţi moldoveni în această privinţă. „Ai noştri sunt total dezinformaţi. Muncind zi şi noapte, puţini se interesează ce se întâmplă în RM. Bunăoară, înainte de alegeri, am publicat lista concurenţilor şi femeile noastre priveau nedumerite: „Aha, noi pentru ăştia trebuie să votăm?”. Iar când Greceanâi candida la preşedinţie, se întrebau: „Cine-i asta?”, ne spune Olga. La început, ziarul apărea pe foi A4 capsate, în tiraj de 100 de exemplare, fiind împărţit moldovenilor adunaţi la Termini. Fetele au căutat sponsori şi numai un preot le-a ajutat… cu zece euro. Ultimele două numere au apărut pe pagini de ziar, fiind finanţate cu suportul lui Mihai Ghimpu. Cu un tirajul de circa 3000 de exemplare, astăzi ziarul ajunge în toată Italia, având şi 800 de abonaţi în variantă on-line.

Născută la Cenac, Cimişlia, Olga Coptu a învăţat gustul străinătăţii din copilărie, când tatăl său muncea în Grecia pentru a-şi întreţine familia. Nici până azi, însă, ea nu-şi înţelege concetăţenii: „Moldoveanul trăieşte aici în sărăcie şi abia îşi târâie păcatele – se scoală la ora patru, ca să ajungă la şapte pe şantier. Dar când pleacă acasă, îşi cumpără BMW sau Mercedes. Nici italienii nu-şi permit maşini atât de scumpe. Deşi e vai de steaua lui, el vrea ca toţi să creadă că se scaldă în bani”. Acum un an, Olga a făcut un sondaj printre moldovenii de aici, întrebându-i dacă vor sau nu să se întoarcă acasă. Dintre cei cu care a discutat, 89% i-au răspuns afirmativ, iar la întrebarea „când?”, toţi au spus că nu ştiu. Totuşi, observă ea, sunt mai dispuşi să revină acasă cei trecuţi de 55 de ani. Tinerii preferă Italia, unii dintre ei aducându-şi deja aici familiile, procurându-şi apartamente şi având frigiderul întotdeauna plin. „Aici oamenii au alte griji. De aceea, guvernarea de la Chişinău, dacă vrea să rămână la putere, trebuie să dea dovadă de grijă faţă de toţi cetăţenii. Numai atunci vom evita riscul mizeriei comuniste”, consideră Olga Coptu.

„Moldova mi-a întors spatele…”

Ion este fiul mai mic al Liubei Marian, despre care am scris vineri. Student la Medicină la Roma, el nu mai vrea la baştină. „Când am avut nevoie de Moldova, ea mi-a întors spatele. La ce bun să mă gândesc la ţara mea, care se interesează de mine numai pentru serviciul militar şi pentru bani? Moldova a fost condusă de oameni fără idei progresiste. N-am să uit niciodată de 7 aprilie 2009, când băieţi de vârsta mea şi-au lăsat viaţa în Piaţă, dorind să-şi apere libertatea”, îmi spune el. Ion e convins că studiile pe care le face în Italia îl vor ajuta să-şi construiască un viitor demn, care-i va permite să se realizeze. Ce-i drept, nu ştie în ce ţară se va întâmpla asta. Ceea ce ştie însă e că, „şi în 2010, tinerii noştri sunt datori să le demonstreze alegătorilor că au fost prostiţi de comunişti”. Altminteri, nu mai e loc pentru viitor.