Editorial

Ajutaţi-l pe Ghenadie Popescu

Indiferent că sunt din Republica Moldova sau din Europa, cei care gustă arta contemporană, ştiu foarte bine cine e Ghenadie Popescu şi ştiu treaba asta de mai bine de zece ani, dacă nu şi mai mult. Nu există expoziţie colectivă de artă contemporană moldovenească fără lucrările acestui artist nonconformist şi rebel. Când cei din străinătate pronunţă trei nume de artişti contemporani basarabeni, printre ele răsună obligatoriu şi numele lui Ghenadie. Chiar şi cu riscul de-a deveni patetic, pot să iau foc cu gura că lucrările lui Popescu au depăşit de mult graniţele artei contemporane şi se situează pur şi simplu în zona artei.

De-a lungul timpului i-am văzut foarte multe lucrări şi m-a impresionat caracterul lor original şi novator. Artistul are un simţ înnăscut pentru metonimie şi simbol, pentru a se uita la lume prin prisma unui singur obiect, pentru a râde de clişee ridicole şi idei învechite, pentru a protesta faţă de o mentalitate înapoiată şi pentru a ne uimi în permanenţă.

Recent, m-a surprins şi pe mine, care credeam că-i cunosc bine arta, atunci când i-am văzut trei filme de animaţie. Nu, nu ştiam că Ghenadie mai e şi regizor, şi producător de filme de animaţie. Cele trei filme pe care le-am văzut m-au dat pur şi simplu peste cap, pentru că am avut impresia că am privit, nici mai mult, dar nici mai puţin, decât trei capodopere ale acestei arte. Unul dintre ele se intitulează omul-funie şi m-a mişcat până la lacrimi. Această alegorie tulburătoare arată foarte bine felul cum societatea totalitară striveşte şi umileşte omul, transformându-l într-un fel de jucărie numai bună de amuzat pentru mai-marii zilei. Tot o parabolă e şi un alt film al lui Ghenadie pe care l-a realizat după un scenariu al poetului Iulian Fruntaşu şi în care mersul lucrurilor din lume este redat prin intermediul unui război sângeros în care sunt antrenate fructele şi legumele. Războiul fructelor şi legumelor mi-a descreţit ridurile de pe frunte şi m-a făcut să mă distrez copios. O parabolă ironică e şi cel de-al treilea film al lui Ghenadie unde o mămăligă-tanc se îndrăgosteşte de un mămăligoi-tanc şi zămislesc împreună o mămăliguţă-tanc.

Văzând aceste filme, i-am mai descoperit o faţetă a personalităţii lui Ghenadie Popescu. E vorba despre capacitatea sa ieşită din comun de a face filme în circumstanţe vitrege şi potrivnice acestui lucru, adică fără nici un ban şi fără nici un ajutor extern. Căci toate cele trei filme Ghenadie le-a turnat singur după miezul-nopţii într-un atelier pe care-l împarte cu încă vreo şase persoane. După ce toată lumea pleca, Ghenadie transforma atelierul într-un studio şi se apuca de filmat. Cu o mână ţinea camera şi cu alta anima păpuşile sau obiectele pe care le filma. Aşa ceva depăşeşte puterile unui om şi lucrul ăsta nu m-a putut decât entuziasma.

După ce i-am văzut atelierul strâmt unde şi-a turnat filmele, m-am întrebat oare cum de acest om a putut găsi puteri în el ca să facă artă? Oricare dintre noi ar fi renunţat de mult, pretextând că nu avem condiţii pentru a crea. Dar nu şi Ghenadie.

Cu toate acestea, eu cred că PRIMĂRIA ORAŞULUI CHIŞINĂU ar trebui în regim de urgenţă să-i dea lui Ghenadie Popescu un spaţiu pentru a-şi amenaja un atelier şi, în felul acesta, să răsplătească EXCELENŢA şi PERFORMANŢA CULTURALĂ la care Ghenadie a ajuns în condiţii extreme şi pe care le-a obţinut doar cu puterile sale. Căci, dacă nici lui Ghenadie Popescu nu o să-i daţi un atelier de creaţie, atunci oare cine mai merită să-l primească?

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Google News!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.