Uneori ai senzația că Gogol, aidoma unui naturalist, descrie o insectă – a prins-o, a fixat-o în insectar și o studiază cu microscopul. În nuvelă mai este un erou, nu are nume, i se spune „omul important” și e „recoltat” tot din rândul funcționărimii. Fizionomia acestuia e descrisă la fel de convingător: față de cei inferiori ca el se comporta ca o brută terminat, cu cei egali în funcție ca el, era om de treabă, iar în fața celor ce „aveau măcar un grad sub nivelul său, omul nostru se simțea cum nu se poate de rău; tăcea, și situația lui îți trezea milă…”. Îl recunoașteți, nu-i așa? Ei „hotărăsc întrebări”. Ne ciocnim cu asemenea „oameni importanți” și prin departamentele noastre, îi vedem în ședințe, la întruniri, recepții. Cel mai bine ei se developează în timpul audiențelor: se căciulesc, unsuroși, în fața ta, dacă prezinți interes pentru ei, și se comportă cu tine, ca niște zbiri, dacă simt că n-ai spete, nu prezinți pentru ei niciun pericol ori nu le vei fi de niciun folos. Aceștia îi supraviețuiesc pe toți șefii și miniștrii lor, n-au culoare națională – că-i zice dl Gheorghină sau dna Naggoneai-Beda-Slabohleb, e totuna! – și nu mor. Pe ei se ține statul, fiindcă ei sunt statul.
