Desfrâul economic şi cel juridic au favorizat monopolurile şi clanurile, care, aidoma unor căpuşe, storc ultimele picături de sevă din acest popor. Supraprofitul se stoarce din suferinţele copiilor, bătrânilor, familiilor destrămate. Statul, a cărui menire e să-şi protejeze cetăţenii, în realitate pactizează cu clanurile şi monopolurile. Deosebit de relevant în acest sens este modul în care a fost realizat până acum programul naţional de gazificare.
Gazificarea localităţilor, începută în 2001, a transformat sătenii-consumatori în clienţi ai vânzătorului-monopolist de gaze naturale – „Moldovagaz” SA. Pe atunci, vânzătorul nu dispunea de infrastructura necesară, altfel spus – de suficient spaţiu comercial. În mod firesc, un comerciant, în lipsă de spaţiu comercial – închiriază, sau construieşte acest spaţiu pe cont propriu.
Sătenii au acoperit în întregime sau parţial costurile reţelelor de gaze
Imaginaţi-vă că, în loc să urmeze această veche de când lumea regulă, pretinsul vânzător le-ar declara potenţialilor cumpărători: „Vreţi marfă? Condiţia e să-mi construiţi un magazin. Pe banii voştri. Stăpân al magazinului voi fi eu, iar în preţul mărfii voi include şi recuperarea investiţiei, chiar dacă ea a fost făcută din buzunarul vostru!”. Absurd? Da! Dar nu în Moldova, unde anume aşa au fost „aranjate” relaţiile între „Moldovagaz” şi miile de săteni care şi-au conectat locuinţele la reţeaua de gaze. Ei au fost impuşi să construiască, pe cont propriu, reţelele de distribuţie a gazelor, ca, prin intermediul lor, „Moldovagaz” să le vândă marfa sa. Că are datorii faţă de consumatorii-investitori nici nu pomenesc, mai ales că nu a semnat cu ei niciun fel de contracte. „Moldovagaz” n-a îndemnat pe nimeni să investească în reţelele de gazificare, pentru că de aceasta s-a ocupat Guvernul. Prin două hotărâri, emise în 2001 şi în 2002, respectiv, nr.1492 şi nr.1643, guvernul Tarlev a dispus că cetăţenii, alături de primării şi cu agenţii economici, vor finanţa lucrările de construcţie-montare a reţelelor din interiorul localităţilor. Până la urmă, cu mici excepţii, povara cheltuielilor au suportat-o locuitorii satelor. De exemplu, în nouă din 12 localităţi gazificate din raionul Teleneşti, cetăţenii au acoperit în întregime costurile reţelelor de gaze. În satul Chiştelniţa, aceste costuri s-au ridicat la aproape 3 milioane de lei, în Verejeni – la peste 2 mln., Scorţeni – 1,2 mln., Sărătenii Vechi – 1,5 mln., Ineşti – 1 mln., Ratuş – cca 800 mii de lei. Astfel, fiecare gospodărie a investit în reţele de la 5000 până la 7000 de lei. Iar în satul Zahareuca, în care lungimea reţelelor raportată la numărul de consumatori este mult mai mare, sătenilor le-a revenit să plătească câte 9 mii de lei de fiecare gospodărie.
Din câte cunosc, o situaţie similară e şi în alte raioane. Conform unui studiu al IDIS „Viitorul”, la 1 iulie 2007, adică în doar cinci ani de la demararea programului naţional de gazificare, „Moldovagaz” a ajuns să gestioneze gazoducte noi în valoare de circa 3,5 miliarde de lei, în care vânzătorul de gaze nu investise niciun bănuţ. Uriaşa sumă a fost pur şi simplu stoarsă din buzunarele peticite ale populaţiei: 2,2 miliarde (63%) – nemijlocit populaţia, iar 1,3 miliarde lei – din bugetul public, care tot banii populaţiei sunt.
Oare câte miliarde, din „mila” guvernului, au mai donat sătenii-consumatori SA „Moldovagaz” în următorii ani, adică după 1 iulie 2007? În 2008, sub presiunea nemulţumirii populaţiei, guvernul Greceanâi emite Hotărârea nr. 597, prin care recomanda administraţiei publice locale să inventarieze, conform situaţiei din 1 mai 2008, reţelele de gaze construite din bugetul public, precum şi cele construite pe banii consumatorilor şi a agenţilor economici. Mai mult, hotărârea în cauză prevedea obligaţia autorităţilor locale de a legaliza dreptul de proprietate al investitorilor asupra acestor reţele. Ministerele Economiei şi Finanţelor, Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru aveau sarcini precise cu privire la realizarea acestei decizii, dar totul a rămas pe hârtie.
În acelaşi an, 2008, Guvernul, prin decizia nr. 715, stabileşte ca potenţialii consumatori să achite un tarif unic de 2.970 lei pentru conectarea la reţeaua de gaze. Hotărârea a fost prezentată drept triumf al dreptăţii. Sursele media îl citau pe Vitalie Iurcu, pe atunci director general al ANRE, care ar fi declarat că tariful unic „va contribui la crearea unui cadru echitabil şi nediscriminatoriu pentru accesul potenţialilor consumatori casnici la reţelele de distribuţie a gazelor”.
La punctul 11 al deciziei respective, citim: „…în condiţiile când numărul consumatorilor constituie mai puţin de 50 la suta din numărul potenţialilor consumatori din strada sau cartierul respectiv al localităţii, titularii de licenţe pentru distribuţia gazelor naturale sunt în drept să solicite alocarea mijloacelor financiare suplimentare”. Clar: unii săteni plătesc 2.970 lei, iar alţii trebuie să plătească mai mult. Dar nu e totul. Şi mai grav e faptul că suma de 2.970 lei apare în hotărârea sus-menţionată ca „tarif pentru servicii”. Astfel, Guvernul preface investiţia cetăţenilor în taxă pentru servicii. În plus, un simplu calcul estimativ ne arată că, în situaţia în care numărul beneficiarilor e de 50 la sută, costul reţelelor poate fi acoperit aproape sau chiar în întregime din banii acestora. În concluzie: din „mila” Guvernului Greceanâi, populaţia continua să finanţeze construcţia reţelelor de distribuţie a gazelor, dar de acum încolo fără vreun drept asupra lor.
„Vin ai noştri, pleacă-ai noştri…”
Odată cu instalarea la putere a AIE-1, a apărut un licăr de speranţă. Şi aceasta pentru că, pe când se aflau în opoziţie, aceştia criticau dur modul în care guvernarea comunistă înfăptuia gazificarea. La începutul lui februarie 2010 trecut, guvernarea liberal-democratică adoptă o nouă lege cu privire la gazele naturale, dar conţinutul legii a spulberat toate aşteptările. Articolul 23 „Dreptul de uz (folosinţă) asupra proprietăţii unui terţ” din legea cu pricina nici măcar nu pomeneşte că operatorii reţelelor de distribuţie au obligaţii faţă de cetăţenii care, cu toată sărăcia lor, au finanţat construcţia acestor reţele. Unica schimbare în favoarea cetăţenilor o găsim la articolul 42: „Cheltuielile de extindere a reţelelor de distribuţie a gazelor naturale le suportă operatorii reţelelor de distribuţie”, dar şi ea a rămas literă moartă. La un an de la apariţia sus-pomenitei legi, toate au rămas pe vechi. Locuitorii satelor sunt nevoiţi să plătească în continuare pentru construcţia reţelelor, în multe cazuri – chiar şi pentru lucrările de proiectare a acestora. În plus, cetăţenii investitori continuă să achite facturi în care este trecut şi tariful de distribuţie a gazelor. Acest tarif include: uzura reţelei de distribuţie, recuperarea investiţiei, alte costuri. E o situaţie absurdă: „Moldovagaz” nu se mulţumeşte cu faptul că exploatează fără plată reţelele construite pe banii populaţiei, ci mai şi „recuperă investiţia” din buzunarele… investitorilor (!!). Or, în mod firesc, „Moldovagaz” ar trebui să le plătească investitorilor pentru că exploatează bunurile acestora. Între timp, tariful de distribuţie creşte vertiginos: de la 342,94 lei (fără TVA) pentru 1000 m³ în 2008 – la 590,87 lei /1000 m³ (fără TVA) în 2011. Cine va explica de ce guvernarea liberal-democrată a conservat modelul de gazificare ticălos, zămislit şi promovat ani la rând de guvernarea comunistă? „Vin ai noştri, pleacă ai noştri / Noi rămânem…”, nu-i aşa?
Andrei Cibotaru,
s. Ciulucani, r-nul Teleneşti
