E ceva, la prima vedere, normal, pentru că „Republica Moldova” nu e decât o provincie, iar preocupările oamenilor de aici, inclusiv ale celor care se autointitulează „clasă politică" sunt eminamente provinciale. Prin urmare, candidații nu fac decât să răspundă unor cerinţe ale alegătorilor, dar şi să-şi dea frâu liber propriilor preocupări. Ei atâta ştiu, atâta înţeleg, mai mult acolo nu e. În același timp e ceva ironic, deoarece se vede clar în ce măsură „Republica Moldova” e un „stat independent, suveran”, dincolo de toate declaraţiile pompoase cu privire la „statalitate”. Adică, se observă că nu e un stat independent și că nu are o elită, care să se preocupe de altceva, decât de „asfaltarea de la scara blocului”. Şi asta e ceva normal.
Temele de campanie, acum, când deputaţii sunt aleşi şi pe circumscripţii uninominale, reprezintă dovada faptului că nu suntem autoguvernabili. Mai bine zis, pur şi simplu, nu ne putem comporta ca stat independent. Altfel, temele principale ar trebui să fie legate de probleme precum regiunea transnistreană, integrarea europeană, comerţul exterior, investiţiile străine, NATO, viziuni strategice asupra dezvoltării economice pe termen mediu şi lung. E normal ca, în campania electorală, să existe și subiectul reunirii cu România, pentru că doar aşa ne vom putea aşeza într-o normalitate. Este vorba de normalitatea noastră de provincie românească, ajunsă „stat” printr-un accident tragic. Că e o tragedie putem vedea din efectele profund nocive, pe care existenţa acestui „stat” le are asupra populaţiei sale din 1991 încoace.
E clar că din aceste alegeri parlamentare nu va rezulta un parlament majoritar unionist, dar după încă nişte ani şi vreo două-trei exerciţii electorale, cu siguranţă va rezulta un asemenea parlament, pentru că grupurile mari de oameni au tendinţa să revină la normalitate, într-un final. Iar pentru noi, după cum spuneam, normalitatea va fi în momentul în care vom redeveni câteva judeţe ale României. Dar chiar şi atunci va fi nevoie de o perioadă în care Chişinăul să fie scos din gaura neagră în care se află şi să fie adus măcar la nivelul Iaşului. Nu mă refer atât la starea asfaltului sau la transportul public, cât la starea de spirit, de educaţie, de preocupări ale oamenilor.
Până una-alta, trebuie spus că, din punct de vedere sociologic, alegerile pe circumscripţii uninominale reprezintă deja o involuţie pentru noi, deoarece lumea va reveni la modelul „deputatului sovietic”, care venea să-l muştruluiască pe preşedintele de selsovet sau de colhoz, dacă în sat sau în raion nu se făcea ceva „cum trebuie”. Cu alte cuvinte, deputatul în parlament va deveni un fel de „primar în deplasare”, ceea ce putem observa cu ușurință din temele dezbaterilor electorale.
Mai sunt aproape trei săptămâni de campanie, dar percepţia, pe care o am după ce am urmărit „ostilităţile” electorale în şase scrutine parlamentare, acesta fiind al şaptelea, este că situaţia nu a arătat niciodată mai trist decât acum. Niciodată puterea nu a părut mai populistă și mai cinică în promisiunile, care ilustrează o realitate în roz, cu totul diferită de cea pe care o vedem cu toţii. Şi niciodată opoziţia, chiar şi cea autodeclarată „antioligarhică”, însă finanţată, la rândul ei, de nişte mafioţi cu pretenţii de oligarhi, nu a părut mai ştearsă, mai lipsită de conţinut şi mai îndepărtată de dorinţele şi interesele potenţialilor ei votanţi.
Pe de o parte, n-ar trebui să ne mire această situaţie, deoarece avem efectele a aproape zece ani de guvernare, în care grijile principalilor lideri politici au fost legate de orice, în afară de construcţia unor partide europene, puternice, cu democraţie internă, cu decizii pe care să nu le ia doar liderul, cu un mecanism de selectare a unor oameni de bună credinţă, care să fie promovaţi şi propuşi pentru demnităţi şi funcţii publice. Pe de altă parte, încă două-trei exerciţii electorale pe acest drum vor duce la crahul a orice înseamnă viaţă politică decentă. Din acel moment, situaţia o poate lua în orice direcţie, nu neapărat spre conştientizarea necesităţii finalizării experimentului numit „Republica Moldova” în direcţia reunirii cu România. Pentru că nici „partea rusă” nu doarme.
