Trebuie să o spun din start că acest text nu se încadrează în atmosfera sărbătorilor de Revelion, perioadă rezervată, de obicei, pentru mesaje ușoare, urări optimiste și simboluri vizuale fără pretenții analitice. Societatea moldovenească deja a reintrat în același exercițiu identitar anual: două Crăciunuri, două calendare și două momente distincte pentru deschiderea șampaniei – mai întâi „după ora Moscovei”, apoi, cu o întârziere devenită deja parte a normalității, după ora Chișinăului.
În acest context festiv, o declarație a Ambasadorului Republicii Moldova în Statele Unite, dl Vlad Kulminski a reușit totuși să tulbure apele Bâcului, nu prin dramatism, ci prin implicațiile sale politice și juridice, care reclamă o analiză lucidă, dincolo de reflexele emoționale ale momentului. Acesta a declarat în cadrul emisiunii „Rezoomat” de la Realitatea TV că aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană nu este posibilă fără includerea regiunii transnistrene, invocând imposibilitatea juridică și practică a unui scenariu în care procesul de integrare ar viza doar o parte a teritoriului național.
La prima vedere, această poziție pare să intre în contradicție cu conceptul integrării europene „în doi pași”, enunțat anterior de Președinta Maia Sandu – o formulă politică ce presupune avansarea parcursului european al teritoriului aflat sub controlul autorităților constituționale, urmând ca reintegrarea teritorială și administrativă să fie abordată ulterior.
Problema reală nu ține însă de conținutul declarației, ci de modul și contextul în care aceasta a fost imediat instrumentalizată. Poziția ambasadorului a fost rapid salutată de Mark Tkaciuk, unul dintre ideologii consacrați ai curentului pro-rus de la Chișinău, care a calificat integrarea europeană „fără Transnistria” drept o „capitulare a statalității moldovenești”. În registrul său deja consacrat, acesta a reluat teze recurente ale propagandei rusești: presupusa discriminare a cetățenilor din stânga Nistrului, pretinsul refuz al Chișinăului de a le permite participarea la alegeri și, inevitabil, narațiunea falsă privind retragerea cetățeniei pentru „trei zeci de mii” de locuitori ai regiunii.
În general, este remarcabil modul în care, în Republica Moldova, aproape orice discuție despre integrarea europeană ajunge să reactiveze, cu o punctualitate greu de ignorat, „preocuparea” Federației Ruse pentru respectarea drepturilor omului în regiunea transnistreană. Această preocupare se manifestă constant prin menținerea trupelor de ocupație, funcționarea structurilor de tip MGB și susținerea unei administrații nerecunoscute internațional, dar extrem de vigilente atunci când vine vorba despre invocarea pretinsei „discriminări electorale”.
În acest context, mesajul lui Mark Tkaciuk devine relativ ușor de decodat. Sub discursul aparent centrat pe „drepturile cetățenilor” este reactivată o narațiune veche, bine cunoscută în perioada sovietică: cea a „jandarmului român”, a frontierei pe Nistru și a unor pretinse ambiții teritoriale ale Republicii Moldova asupra sudului Basarabiei și Bucovinei.
Această construcție discursivă nu are, însă, nicio corespondență în realitatea politică de la Chișinău și București, unde nu există nici poziții oficiale, nici măcar declarații marginale care să sugereze revendicări teritoriale față de Ucraina. Avem de-a face, mai degrabă, cu un mecanism de manipulare consacrat, utilizat frecvent în propaganda mediatică rusă de Soloviov, Kiseliov sau Simonian: formularea unui pericol imaginar, urmată de prezentarea Federației Ruse drept unicul actor capabil să garanteze „stabilitatea” regională.
Deși, la nivel strict lexical, afirmațiile lui Vlad Kulminski și ale lui Mark Tkaciuk pot părea convergente, sensul lor politic și juridic este fundamental diferit. Nu este vorba despre o diferență de nuanță, ci despre două viziuni incompatibile: una care vede Republica Moldova ca stat european, ancorat în dreptul internațional contemporan, și alta care o tratează ca pe o prelungire simbolică a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, cu capitala la Balta – proiect politic asociat numelui lui Grigori Ivanovici Kotovski și conceput pentru expansiune geopolitică și inginerie identitară. Coincidența de vocabular maschează, astfel, o opoziție de fond între integrare și restaurare.
Prin urmare, diferența de miză este fundamentală. Scopul Chișinăului este integrarea europeană, modernizarea statului și, în timp, dizolvarea regimului de la Tiraspol sub presiunea unui model de viață mai atractiv. Scopul Kremlinului este exact invers: forțarea includerii rapide a Transnistriei în procesul electoral moldovenesc, cu tot cu MGB, trupele rusești și electoratul controlat, pentru a deturna definitiv parcursul european al Republicii Moldova.
Revenind la declarația ambasadorului Kulminski, lucrurile devin semnificativ mai clare în momentul în care părăsim registrul sloganurilor politice și intrăm în cel al dreptului internațional, acolo unde interpretările sunt mai puțin flexibile.
Republica Moldova a fost recunoscută ca stat în baza Declarației de Independență din 27 august 1991 – actul său de naștere juridică în ordinea dreptului internațional. Indiferent de ostilitatea pe care acest document continuă să o provoace în rândul nostalgicilor imperiali, el rămâne temelia exclusivă a identității constituționale, dar și a subiectivității internaționale a Republicii Moldova.
Trebuie să reamintim că pentru Declarația de Independență au votat inclusiv deputații aleși din raioanele situate în stânga Nistrului, teritorii care se află astăzi sub ocupație militară rusă. În baza acestui act, Republica Moldova a fost recunoscută de comunitatea internațională, admisă în Organizația Națiunilor Unite, în Consiliul Europei și în celelalte organizații internaționale relevante – în frontierele fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești.
Din perspectiva dreptului internațional, subiectivitatea statului Republica Moldova se întemeiază pe trei elemente clasice: populația, teritoriul și exercitarea suveranității la momentul proclamării independenței. Faptul că ulterior trupele Armatei a 14-a a Federației Ruse au ocupat o parte a acestui teritoriu și au instalat un regim marionetă – nerecunoscut de nimeni – nu modifică datele juridice ale problemei, exact cum nu le-a modificat nici în cazul Ucrainei, după ocuparea Donețkului și Luhanskului.
De aceea, ideea că integrarea europeană ar putea fi „juridic imposibilă” fără Transnistria este corectă, dar nu în sensul sugerat de propaganda rusească. Uniunea Europeană negociază cu state recunoscute internațional, nu cu jumătăți de state, enclave sau entități separatiste. Bruxelles–ul discută cu Chișinăul, nu cu Tiraspolul și nici cu Comratul, indiferent cât de mult și-ar dori unii ca acestea să fie invitate separat la masă. De aceea, orice discuție serioasă despre integrarea europeană ca proces juridic „parțial”, limitat doar la malul drept al Nistrului, este lipsită de sens.
Un precedent relevant îl constituie aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei. La ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, Guvernul de atunci a formulat o rezervă prin care limita aplicarea Convenției doar la teritoriile aflate sub control constituțional.
În calitate de avocat în cauza Ilaşcu și alții c. Republicii Moldova și Federației Ruse (cererea nr. 48787/99), soluționată de Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului la 8 iulie 2004, am contestat această rezervă în fața Curții, demers susținut inclusiv de Guvernul României. Curtea a constatat caracterul nul și incompatibil al rezervei cu textul și spiritul Convenției Europene a Drepturilor Omului, stabilind explicit că instrumentele internaționale nu pot funcționa „pe bucăți de teritoriu”, ci trebuie să se aplice asupra întregii țări, așa cum este ea recunoscută internațional.
Prin această hotărâre, Curtea a respins în mod principial ideea că un stat poate limita aplicarea Convenției doar la anumite părți ale teritoriului său, prin excluderea zonelor care nu se află sub controlul efectiv al autorităților constituționale.
Din acel moment, locuitorii din stânga Nistrului au avut acces direct la CEDO, iar sute de hotărâri au fost pronunțate în cauze provenite din regiunea transnistreană. Cu alte cuvinte, exact acei cetățeni pentru care Moscova plânge atât de teatral sunt protejați juridic tocmai datorită statului moldovean pe care aceeași Moscovă îl subminează.
Juridic, lucrurile sunt cât se poate de clare. Astfel, toate negocierile de aderare la Uniunea Europeană purtate de Chișinău vizează întreg teritoriul Republicii Moldova. Dacă Republica Moldova va ajunge să fie acceptată în UE, ea va intra cu tot „bagajul” său, inclusiv cu teritorii aflate sub ocupație militară rusească. Reintegrarea administrativă și politică este o etapă ulterioară.
Problema reală nu este, așadar, separatismul transnistrean ca atare, ci prezența trupelor rusești pe teritoriul unui stat candidat. Aceasta reprezintă dificultatea majoră – și, în esență, singura cu adevărat relevantă – în raport cu procesul de aderare. Obstacolul nu este unul juridic, ci de securitate, derivat din dislocarea unei armate străine pe teritoriul unui viitor stat membru.
Întrebarea esențială este în ce măsură Europa de astăzi este pregătită să își asume un asemenea dosar – o Europă care, ani la rând, nu a fost capabilă să confiște activele rusești din spațiul european. Este realist să ne imaginăm că această Europă va accepta o confruntare politică directă cu Federația Rusă, suficient de fermă pentru a o determina să își retragă trupele de ocupație de pe teritoriul Republicii Moldova? Primul răspuns care se impune nu este, din păcate, unul prea optimist.
În acest context, este vizibil tot mai clar un contrast dificil de ignorat între discursul de la Chișinău și cel de la Bruxelles. În timp ce, acasă, integrarea europeană este prezentată cel mai des într-o lumină „instagramabilă” – cu imagini zâmbitoare ale demnitarilor, cupe de șampanie și bruschete cu somon – la nivelul instituțiilor europene se resimte o prudență tot mai accentuată, mult mai puțin dispusă să confunde simbolistica festivă cu evaluarea riguroasă a realităților politice și instituționale.
Am urmărit atent interviul recent acordat de comisara europeană Marta Kos jurnalistei Lorena Bogza. Tonul adoptat, vizibil mai rezervat decât în perioadele electorale, indică o schimbare deliberată de registru: mesajele sunt calibrate pentru a evita alimentarea unor așteptări nerealiste și pentru a readuce procesul de integrare europeană din zona entuziasmului declarativ în cea a condiționalităților tehnice concrete. Această prudență nu semnalează un recul politic, ci o revenire la o abordare realistă, în care entuziasmul este subordonat evaluării riguroase a riscurilor și a capacităților reale.
În declarația finală a ultimului summit al Uniunii Europene din 2025, procesul de extindere este calificat drept „o investiție geostrategică în pace, securitate, stabilitate și prosperitate”, formulare însoțită însă de o precizare esențială: „atât viitoarele state membre, cât și Uniunea Europeană însăși trebuie să fie pregătite în momentul aderării”. Dincolo de acest limbaj de lemn, se conturează o realitate mult mai nuanțată, care este departe de a confirma optimismul afișat în plan declarativ.
Singura formulă realistă de reintegrare a teritoriilor aflate sub ocupație în spațiul cultural, social și politic al Republicii Moldova este una etapizată, desfășurată în cadrul Uniunii Europene, pe o perioadă de 10-15 ani și sprijinită puternic financiar la nivel internațional. Un asemenea proces ar presupune, în mod firesc, armonizarea treptată a mecanismelor administrative, bancare, de protecție socială și educaționale, urmând ca drepturile politice depline – inclusiv dreptul de vot – să fie acordate abia în etapa finală, după o veritabilă detoxifiere ideologică și demantelare a structurilor de tip kgb-ist care definesc în prezent regiunea.
În acest sens, esența reală a conceptului integrării europene „în doi pași”, enunțat de Președinta Maia Sandu, nu ține de o soluție juridică improvizată, ci de o logică politică și instituțională coerentă: mai întâi consolidarea ireversibilă a statului în cadrul Uniunii Europene, apoi reintegrarea graduală a teritoriilor aflate în afara controlului constituțional. O astfel de formulă poate funcționa doar în această ordine – după integrarea europeană a Republicii Moldova, nu înainte și, cu atât mai puțin, în afara acesteia.
În absența acestui cadru european, alternativa este una bine cunoscută: reluarea jocului rusesc al formatului „5+2”, într-o logică de negociere fără finalitate, care riscă să prelungească la nesfârșit statu-quo-ul favorabil Federației Ruse, nu reintegrării reale a Republicii Moldova.
Este, în sfârșit, necesar să ne maturizăm ca societate și să înțelegem că integrarea europeană nu este recompensa reintegrării teritoriale, ci condiția ei, iar orice tentativă de a inversa această ordine nu face decât să perpetueze exact vulnerabilitățile pe care pretinde că vrea să le rezolve.
