N-apucase bine să se stingă jarul declarației președintei Maia Sandu despre eventuala Unire cu România, că mecanismul nostru colectiv de alarmă s-a pornit din nou. O altă „bulă”, care de această dată poartă un antet american: includerea Republicii Moldova de către Departamentul de Stat al SUA pe lista celor 75 de state pentru care se suspendă acordarea vizelor de imigrare.
Mașina de dezinformare pro-Kremlin a omis, cu abilitate, „detaliul” esențial: e vorba de vize de imigrare, nu de vize obișnuite și a tradus imediat decizia administrației Trump, în spațiul public, drept „înghețarea” relațiilor dintre Statele Unite și Republica Moldova. A spune asta înseamnă, în cel mai bun caz, a confunda o măsură administrativă cu un verdict strategic.
Înainte de a trage concluzii dramatice despre „sfârșitul” unui parteneriat, merită să coborâm discuția din registrul emoției în cel al faptelor: ce fel de decizie este aceasta și în ce tradiție se înscrie?
Statele Unite au o tradiție îndelungată de politici restrictive în materie de imigrație, aplicate periodic, în funcție de contextul intern, de presiuni economice sau de isterii xenofobe. America nu a fost niciodată „țara porților deschise”, iar memoria instituțională a acestor episoade este mult mai lungă decât ne place să credem astăzi.
Încă din 1882, Chinese Exclusion Act a inaugurat această logică a excluderii, introducând prima interdicție explicită bazată pe origine etnică și vizând, fără echivoc, imigranții chinezi. Mai târziu, la începutul secolului XX, legislația americană a început să se rafineze: nu a renunțat la restricții, ci le-a îmbrăcat în limbajul aparent „neutru” al criteriilor administrative. Așa a apărut, în 1891, clauza devenită celebră — „likely to become a public charge” (LPC) — o formulare deliberat vagă, care oferea autorităților libertatea de a respinge sau deporta oameni nu pentru ceea ce făcuseră, ci pentru ceea ce se presupunea că ar putea deveni: o „povară publică”, adică săraci, vulnerabili, indezirabili.
Un episod mai puțin cunoscut, dar revelator, a avut loc în 1905, la Ellis Island, când un grup de 24 de imigranți rromi, înregistrați oficial drept „țigani de origine maghiară sau sârbă”, a fost reținut și deportat colectiv pe motiv că „probabil o să devină o povară publică”. Nu era vorba de fapte, ci de prejudecăți instituționalizate.
După Primul Război Mondial, pe fondul nativismului și al fricii față de imigrația din Europa de Est, SUA au introdus primele restricții numerice dure: Emergency Quota Act (1921) și Johnson-Reed Act (1924). Acestea au impus cote naționale de origine și au redus drastic imigrația, lovind sever și Europa de Est și Sud-Est.
Cu alte cuvinte, politica imigraționistă americană a oscilat mereu între deschidere și închidere, între universalism declarativ și excludere practică. Ce vedem astăzi nu este o ruptură radicală, ci o revenire, sub forme noi și cu limbaj actualizat, la reflexe vechi: frică, simplificare și instrumentalizare politică a imigrației.
Dincolo de detaliile istorice, firul roșu rămâne același: imigrația a fost, în America, nu doar o politică publică, ci și un instrument de psihologie colectivă — o supapă pentru frici, o monedă electorală, un teren fertil pentru reflexe nativiste.
În acest peisaj, a dramatiza cazul Republicii Moldova ca și cum am fi centrul geopoliticii mondiale este, din nou, o formă de provincialism. A pune decizia de față pe seama unei analize lucide despre „riscurile moldovenești” pentru America este, pur și simplu, ridicol. Ar merita să păstrăm o doză minimă de realism: Donald Trump — omul care se laudă public că ar fi oprit războiul dintre „Aberbaijan” și „Albania” — cel mai probabil nu știe unde se află Republica Moldova pe hartă, cu atât mai puțin cine suntem, ce probleme avem și ce căutăm noi în lumea asta.
Din punct de vedere practic, includerea Republicii Moldova pe lista celor 75 de state nu doar că nu are o justificare solidă; ea nu are nici măcar sens. Statele Unite nu au fost niciodată direcția predilectă de emigrare a moldovenilor. Nu știu exact câți moldoveni sunt în SUA, dar voi lua drept reper inclusiv cifrele din ultimele alegeri: în SUA au votat aproximativ zece mii de cetățeni moldoveni, în timp ce doar în Italia au votat peste șaizeci de mii.
Diaspora moldovenească din Statele Unite este, în marea ei parte, formată din oameni cu studii, integrați, activi profesional — oameni care muncesc, plătesc taxe și contribuie la bunăstarea societății americane. Nu există, în cazul moldovenilor din SUA, fenomenul „emigrantului social din Somalia” care refuză munca și trăiește din alocații sociale — genul de caricatură pe care o tot invocă propaganda anti-imigrație. Așa ceva, pur și simplu, nu există.
Iar dacă, totuși, pentru Washington imigrația pretins „necontrolată” dintr-o țară europeană de 2,5 milioane de locuitori ajunge să fie tratată ca un „pericol major”, atunci problema nu este Republica Moldova. Problema este cât de disperată a ajuns să fie, în realitate, politica internă americană — și cât de ieftin se cumpără, astăzi, voturi cu sperietori despre „invazii”.
Cred că e necesar să clarificăm, fără emfază și fără panică, ce înseamnă de fapt așa-zisa „înghețare” a relațiilor Republicii Moldova cu Statele Unite. În ciuda declarațiilor triumfaliste de blanchetă ale ministrului Popșoi, relațiile sunt astăzi la o cotă neobișnuit de joasă — poate cea mai joasă din ultimii 30 de ani —, dar nu din vina autorităților de la Chișinău. Republica Moldova a promovat în raport cu Washingtonul aceeași linie politică pe care a urmat-o constant în ultimele trei decenii. Nu s-a schimbat nimic esențial nici înainte, nici după încheierea mandatului lui Joe Biden și preluarea puterii de către Donald Trump. Din acest punct de vedere, Chișinăul pur și simplu nu are ce să-și reproșeze.
Problema reală nu este Chișinăul, ci atitudinea patologică a lui Trump față de propriul său predecesor. Ura sa viscerală, obsesivă și profund nesănătoasă față de Joe Biden l-a împins să-i includă pe lista „indezirabililor” pe toți cei care au fost, fie și simbolic, asociați cu administrația democrată.
Cuvintele rostite de Joe Biden la Varșovia — „Doamnă președinte Maia Sandu, suntem mândri să stăm alături de dumneavoastră” — au fost, pentru noi, o recunoaștere a eforturilor Republicii Moldova de a-și găsi un loc în lumea civilizată. În logica lui Donald Trump, aceeași frază pare să fi devenit un stigmat.
Există și un al doilea element, deloc neglijabil, despre care am mai vorbit și cu alte ocazii. Actuala clasă politică de la Chișinău provine, în mare măsură, din mediul ONG-ist și este privită de actuala administrație de la Casa Albă prin lentilele conspiraționiste ale trumpismului: ca expresie a tentaculelor imaginare ale atotputernicului George Soros. Este adevărat: Donald Trump detestă visceral acest univers imaginar — care există, de cele mai multe ori, mai degrabă în imaginația sa și a susținătorilor săi decât în realitatea politică propriu-zisă.
În acest context, am asistat zilele trecute la o dezbatere aprinsă despre cum — și dacă — Republica Moldova ar putea „reintra în grațiile” Statelor Unite. La un moment dat, discuția a alunecat spre un caz concret: numirea fostei directoare a Fundației Soros Moldova ca ambasador în Franța, deși domnia sa n-a lucrat o zi în serviciul diplomatic. Unul dintre interlocutori susținea că gestul nu transmite semnalul potrivit către Washington și că ar putea, dimpotrivă, îngreuna orice tentativă de „resetare” a relațiilor cu administrația Trump.
E complicat să judeci temeinicia unor astfel de afirmații fără să intri în zona speculațiilor. Până la urmă, istoria arată un lucru simplu: marile puteri respectă caracterul, nu plecăciunile făcute din teamă. Iar statele mici nu câștigă respectul adaptându-se nervos la fiecare schimbare de dispoziție de la Washington, ci rămânând fidele unor valori care trec dincolo de cadența unui mandat prezidențial. Vezi cazul celor trei state baltice.
Astfel, actuala putere de la Chișinău nu avea, în realitate, nicio șansă să intre în „grațiile” lui Trump decât cu prețul unei capitulări politice și morale totale. Ne-am fi dorit noi, oare, o aliniere docilă la „axa trumpistă”: adoptarea unor politici favorabile Kremlinului, sabotarea sprijinului pentru Ucraina — după modelul practicat de Viktor Orbán — și torpilarea Uniunii Europene? Chiar dacă, pe termen foarte scurt, o asemenea derivă ar fi putut produce iluzia unui câștig, pe termen mediu și lung ea nu ne-ar fi adus decât izolare și dezavantaje strategice majore.
Există însă un detaliu esențial, pe care ar trebui să-l aibă în vedere cei care se acoperă cu trumpismul și denunță valorile „democrațiile liberale”. Republica Moldova este vecină cu Ucraina – iar geografia nu poate fi schimbată prin alinierea la trumpism. Este în interesul nostru strategic — pe termen lung, pentru decenii înainte — să fim alături de Ucraina exact în momentul în care această țară este supusă unui genocid brutal din partea unui regim fascist. Orice ezitare, sau cochetare cu agresorul nu doar că nu ne va aduce vreun beneficiu, dar va compromite iremediabil pe decenii înainte relația cu cel mai important vecin al nostru și al României.
Să ne aliniem împotriva Europei cu Rusia putinistă, care, în delirul ei imperial, ucide zilnic sute de oameni și lasă milioane de oameni să înghețe iarna, nu este o „opțiune politică”. Nu este o alegere. Este o abdicare și o complicitate morală.
Ce ne facem dacă mâine Trump decide să atace Groenlanda și să o anexeze? Întrebarea nu mai pare, astăzi, deloc un scenariu de laborator. Alegerea devine brutal de simplă: suntem de partea Europei — așa cum suntem, astăzi, de partea Ucrainei — sau „luăm apă în gură”, ca să nu-l supărăm pe Trump, așa cum am procedat, rușinos, în primele câteva săptămâni de război împotriva Ucrainei?
În politică, nu există luxul neutralității morale. Neutralitatea este, de cele mai multe ori, o formă de lașitate și complicitate. Nu te poți închina concomitent la doi dumnezei. Nu poți să aperi, în același timp, ordinea internațională bazată pe reguli și pe respectul suveranității și să închizi ochii când un „aliat” o calcă în picioare. În momentele de ruptură, istoria nu te întreabă ce ai „simțit”, ci de ce parte ai stat. Efectele de moment trec, iar precedentele rămân. Iar odată ce legitimezi anexarea „strategică” a altora, nu mai ai nicio bază morală să condamni anexarea „strategică” a ta.
Astfel, merită să ne întrebăm, fără patimă și fără sloganuri, care este interesul nostru și în ce măsură trumpismul îl poate satisface. Republica Moldova are o problemă cu omul de care este fascinat Donald Trump: Vladimir Putin. Noi vrem să intrăm în Uniunea Europeană — el vrea să ne readucă în pușcăria pe care o reconstruiește pe ruinele fostei URSS. Noi vrem să fim liberi — el vrea să ne bage înapoi în GULAG. Între aceste două scopuri nu există niciun spațiu de compromis.
Chiar crede cineva că Trump îl va opri pe „prietenul Vladimir” să atace Republica Moldova sau îl va convinge să-și retragă trupele de ocupație de pe teritoriul nostru? Trebuie să fii cu totul naiv pentru a-ți face asemenea iluzii. În logica trumpistă, țările mici sunt, cel mult, monedă de schimb în „deal-urile” dintre marile puteri.
De aceea, interesul nostru vital este ca Ucraina să câștige acest război și să oprească hoardele sălbatice ale lui Putin cât mai departe de noi și de Europa. Interesul lui Trump, în schimb, pare rudimentar — primitiv, dacă vreți: să intre în grațiile lui Putin și să obțină, eventual, un bibelou aurit de „pacificator” de la Comitetul Nobel, cu care să se laude pe rețele.
Într-o asemenea conjunctură, noi nu avem luxul echivocului. Trebuie să rămânem alături de Europa și România, alături de Ucraina și alături de lumea civilizată. Orice tentație de a juca la două capete — de a cocheta, fie și prin tăcere, cu trumpismul și cu agenda lui — ar însemna, pentru Republica Moldova, nu o „strategie”, ci o catastrofă strategică.
Trump nu este veșnic. Nici trumpismul, oricât de zgomotos ar fi astăzi, nu este o lege a naturii, ci un val politic — și, cum știm, ce e val ca valul trece. Valurile se ridică, se sparg și se retrag. Noi nu ne putem permite luxul de a ne schimba valorile strategice după capriciile unui personaj extravagant, chiar dacă acesta este, pentru moment, șeful administrației de la Washington. Politica externă a unei țări mici se face cu caracter și consecvență.
Așadar, suspendarea acordării vizelor de imigrare nu este un motiv pentru panică, nici pentru exaltări pro sau anti Trump. Este momentul pentru luciditate. Pentru răbdare. Și pentru fidelitate față de singura direcție care ne oferă, în mod realist, un viitor: România și Europa.
Restul sunt valuri.
