Alexandru Tănase: SUA și Rusia nu joacă în aceeași ligă din punct de vedere militar. Dar au ajuns să joace în aceeași ligă în ceea ce privește disprețul față de democrație

Capturarea lui Nicolás Maduro de către forțe americane nu e, propriu-zis, o știre despre Venezuela. Venezuela în această poveste, este doar decorul. Știrea adevărată e despre felul în care lumea a încetat să mai pretindă că funcționează pe bază de reguli și a început să se comporte, fără complexe, ca o ierarhie de putere. Iar când forța devine, ea însăși, procedură, primele care simt frigul nu sunt marile capitale, ci statele expuse – mai ales cele din vecinătatea Rusiei, unde „politica externă” e adesea un alt nume pentru instinctul de supraviețuire. Republica Moldova știe acest lucru din proprie experiență și fără să aibă nevoie de demonstrații exotice peste ocean.

De altfel, dreptul internațional n-a încetat să mai existe ieri, odată cu arestarea fostului șofer de troleibuz din Caracas. El a început să se evapore cu mult înainte — lent, discret, aproape birocratic. În 1992, când Rusia a ocupat o parte din teritoriul Republicii Moldova, iar Occidentul a înghițit pastila. În 2008, când a invadat Georgia și a anexat, de facto, regiuni întregi, fără ca cineva să reacționeze la modul serios. A devenit aproape decorativ în momentul ocupării Crimeei, întâmpinată de comunitatea internațională cu un cor de „deep concern-uri”.

Iar apogeul a fost atins, probabil, la Anchorage. Acolo Donald Trump i-a întins covorul roșu lui Vladimir Putin — un om pe numele căruia exista un mandat internațional de arestare valabil. Și l-a primit după ce același Putin declanșase cel mai sângeros război de pe continentul european de la Al Doilea Război Mondial încoace, un război care a costat deja viețile a milioane de oameni. Așa că arestarea lui Nicolás Maduro nu este decât un episod dintr-un tablou care se pictează de decenii.

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat, merită să ieșim din reflexul emoțional al momentului și să privim episodul pe câteva dimensiuni distincte. Mai întâi, dimensiunea militară – ce înseamnă, concret, extragerea unui șef de stat dintr-o țară suverană. Apoi dimensiunea politică – miza reală, dincolo de retorica despre „justiție” și „eliberare”. Iar, în cele din urmă, dimensiunea normativă: ce mai rămâne din dreptul internațional atunci când forța devine, ea însăși, procedură.

Din perspectivă militară, episodul – așa cum a fost prezentat public – este, înainte de toate, o demonstrație de capacitate. Dacă avem într-adevăr de-a face cu o operațiune de tip „decapitare”, derulată în 32 de minute și fără pierderi raportate de partea americană, atunci Statele Unite nu au făcut altceva decât să își reconfirme statutul de principală forță militară a lumii: planificare, informație, mobilitate, execuție. O astfel de combinație nu ține de bravură, ci de infrastructura unei puteri care își permite să transforme forța într-un instrument precis.

Contrastul cu modelul rusesc este inevitabil și deloc confortabil pentru Kremlin. Vladimir Putin promitea că va lua Kievul „în trei zile”. După patru ani de război, conflictul a ajuns să semene mai degrabă cu o uzură interminabilă, cu pierderi uriașe, în care Rusia nu reușește să obțină un control stabil nici măcar asupra întregului Donbas – teritorii pe care propaganda le revendica drept parte a unui Lebensraum imaginar rusesc. Diferența nu este doar de eficiență, ci de natură: operațiunea americană este o operațiune calibrată, cu obiectiv limitat – cea a lui Putin un război de epuizare, purtat în mare parte împotriva populației civile ucrainene, dar prezentat prin manipulări propagandistice, drept „război sfânt”.

În acest sens, operațiunea din Venezuela – la fel ca acțiunile americane anterioare, inclusiv cele din 2025 împotriva Iranului, dacă acceptăm premisele prezentate public – confirmă o realitate pe care mulți o ignoră din comoditate: Statele Unite și Rusia nu joacă în aceeași ligă din punct de vedere militar. Este adevărat: Rusia poate șterge de pe fața pământului orașe întregi, provocând moartea a sute de mii de civili, cum s-a întâmplat cu orașul ucrainean Mariupol – în schimb se dovedește neputincioasă atunci când e vorba de operațiuni rapide, precise și cu obiective limitate.

Cu toate acestea, raportul de forțe descris mai sus nu ar trebui să inducă un optimism facil nici în privința viitorului ordinii democratice mondiale, nici în privința prestigiului dreptului internațional. Este adevărat: Statele Unite și Rusia nu joacă în aceeași ligă din punct de vedere militar. Dar au ajuns să joace în aceeași ligă din punct de vedere al disprețului față de democrație, atunci când convențiile, procedurile și instituțiile sunt tratate ca simple obstacole în calea „rezultatelor”.

Miza reală, dincolo de retorica despre „justiție”, pare să fie una mult mai prozaică: petrolul venezuelean. Venezuela deține cele mai mari rezerve dovedite de petrol din lume, estimate la peste 300 de miliarde de barili, depășind Arabia Saudită și Iranul. Colapsul economic al Venezuelei nu a fost rezultatul lipsei de resurse, ci al capturării statului de către o nomenclatură populistă, analfabetă și profund coruptă, care a transformat economia într-un mecanism de rentă pentru un cerc restrâns, agravat apoi de izolarea internațională. Pentru Statele Unite, o țară cu asemenea rezerve energetice, situată în emisfera vestică și relativ ușor de gestionat logistic, reprezintă o oportunitate strategică rară, într-un context global marcat de insecuritate energetică și competiție geopolitică acută. În acest cadru, discursul despre democrație și libertate a funcționat mai degrabă ca un exercițiu de bifă. Altfel spus, nu democratizarea Venezuelei pare prioritară, ci reintegrarea petrolului său în circuitele globale, într-o formulă predictibilă și favorabilă intereselor americane.

Această logică se potrivește perfect profilului lui Donald Trump. Spre deosebire de liderii formați în cultura politică a multilateralismului postbelic, Trump nu gândește în termeni de alianțe, valori sau arhitecturi de securitate, ci în termeni de tranzacții. Pentru el, politica externă nu este un spațiu al principiilor, ci o extensie a negocierii comerciale. Venezuela nu apare, în această ecuație, ca o societate care trebuie salvată sau reconstruită democratic, ci ca un activ prost administrat, cu potențial enorm, care trebuie „preluat”, stabilizat și pus în funcțiune. De aici și absența oricărei preocupări reale pentru reforma instituțională, statul de drept sau alegeri libere: acestea sunt detalii costisitoare, care încetinesc procesul și reduc marja de control. În logica trumpistă, este suficient ca regimul rezultat să fie cooperant, predictibil și dispus să garanteze accesul la resurse. Restul ține de decor.

Într-un asemenea tablou, personajul decisiv nu e Maduro, ci cel care îl scoate din scenă. Donald Trump nu este un apărător reflex al valorilor democratice, ci un lider fascinat de autoritarism și de eficiența brutală a regimurilor personaliste – putinismul fiind, în această privință, referința cea mai vizibilă.

Modelul Maduro nu este, în fond, altceva decât un putinism cu accent latino-american: populism, capturarea instituțiilor, confiscarea economiei de către un cerc restrâns, folosirea resurselor statului pentru cumpărarea loialității armatei și a elitelor, propaganda și, la final, reducerea suveranității la un simplu instrument de supraviețuire a regimului.

Donald Trump este, în această privință, sensibil diferit de majoritatea predecesorilor săi, care – indiferent cât de contestabile au fost intervențiile militare – au simțit nevoia să le ambaleze într-un discurs despre democratizare, reconstrucție instituțională și alegeri libere. În cazul Venezuelei, Trump nu a rostit nici măcar formula ritualică despre „tranziție democratică”. Mai mult, a acceptat ca succesiunea la putere, după capturarea lui Maduro, să revină vicepreședintei Delcy Rodríguez, unul dintre cei mai loiali piloni ai vechiului regim – semn clar că nu schimbarea regimului îl interesează, ci funcționalizarea lui.

Mesajul este limpede: nu asistăm la o operațiune de schimbare de regim în sens clasic, ci la o operațiune de preluare a controlului. Iar controlul nu se exercită neapărat prin demantelarea aparatului, ci prin capturarea pârghiilor esențiale. Disponibilitatea administrației americane de a lucra cu oameni ai vechiului regim, atâta timp cât aceștia devin „funcționali” noii arhitecturi, spune totul despre natura proiectului.

Întrebat despre sprijinul pentru lidera opoziției, María Corina Machado, Trump s-a limitat la observația că aceasta nu ar avea suficient suport popular. Tradus din limbajul tranzacțional: democrația este negociabilă, iar legitimitatea politică contează doar în măsura în care servește interesului strategic. De aici și concluzia care se impune: Trump pare interesat nu atât de democratizarea Venezuelei, cât de controlul resurselor sale petroliere – printre cele mai mari din lume – și de stabilirea unei formule de guvernare compatibile cu acest obiectiv.

Aici se află ruptura față de intervențiile „clasice”. George W. Bush, după invazia Irakului, a eliminat vechea gardă a lui Saddam Hussein din viața publică, a dizolvat Partidul Baas și a anunțat, cel puțin formal, o tranziție către alegeri. Trump merge pe o cale opusă: nu demantelarea regimului, ci reconfigurarea lui.

Desigur, nimeni nu-l plânge pe Nicolás Maduro. Fisura morală și juridică apare însă în clipa în care raportăm această situație la cazuri incomparabil mai grave. Pe numele lui Vladimir Putin există un mandat internațional de arestare, iar Donald Trump îl primește pe teritoriul SUA, la Anchorage, ca și cum mandatul ar fi un detaliu de protocol. Între timp, războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a produs pierderi masive de vieți omenești, deportări și distrugeri sistematice, precum și una din cele mai mari crize de refugiați din Europa postbelică. În plan intern, regimul de la Kremlin a transformat represiunea într-o metodă de guvernare: Boris Nemțov a fost asasinat lângă Kremlin, Alexei Navalnîi a fost otrăvit și a murit în detenție, iar închisorile sunt pline de oameni condamnați la ani grei pentru simple postări pe rețelele sociale. Și totuși, nimic din toate acestea nu pare să conteze în calculele politice ale lui Trump.

La fel stau lucrurile și în cazul relației Trump – Lukașenko: un dictator mult mai violent și mai sângeros decât Maduro, tratat de președintele SUA – fără nici o jenă – ca interlocutor acceptabil. Concluzia este incomodă, dar greu de evitat: Trump nu are valori; are doar interese. De aici trebuie să pornim atunci când analizăm inclusiv relația noastră cu Statele Unite.

Republica Moldova are, în acest context, implicații serioase de tras. Puterea de la Chișinău este aproape biologic străină trumpismului ca set de valori și reflexe politice. Actuala clasă politică de la Chișinău provine, în mare măsură, din mediul ONG-ist și este asociată, în retorica trumpistă – cu temei sau fără temei –, cu un „stângism de manual”. Astfel, ea ajunge inevitabil să fie privită prin acest filtru conspiraționist drept expresia acelui „Soros colectiv” care ar visa la un guvern global controlat din umbră. Trump nu doar respinge acest univers simbolic: îl detestă visceral.

Această incompatibilitate explică, cel puțin parțial, de ce Președinta Maia Sandu – și, prin extensie, Republica Moldova – se aflau printre „favoriții” administrației Biden, în timp ce Donald Trump nu a desemnat, până astăzi, un ambasador american la Chișinău. Tot ea explică și de ce președintele Parlamentului, aflat timp de o săptămână în Statele Unite, n-a obținut nici o audiență la vreun demnitar american de prim rang.

Problema Republicii Moldova este însă mult mai profundă. Timp de trei decenii, SUA au fost unul dintre principalii garanți ai suveranității Republicii Moldova: au blocat Memorandumul Kozak, au oferit sprijin politic și financiar substanțial și au contrabalansat influența rusă în dosarul transnistrean. Astăzi, acea Americă nu mai există. Există o Americă la fel de puternică, dar mult mai dispusă să funcționeze pe baza tranzacțiilor punctuale, nu a angajamentelor față de valorile democratice. O Americă interesată de „deal-uri” rapide, în care cei mici și vulnerabili riscă să devină monedă de schimb.
Exact această logică încearcă Trump să o aplice și în Ucraina: un „deal” care ar putea împinge Kievul spre capitulare, dar i-ar aduce, în schimb, un bibelou de vitrină – Premiul Nobel pentru Pace. În această paradigmă, valorile devin decor, iar singurul lucru care contează este închiderea rapidă a dosarului, preferabil cu o fotografie reușită la final.

Republica Moldova, spre deosebire de Ucraina, nu este pentru SUA o miză strategică majoră. Tocmai de aceea, trumpismul devine fundalul perfect pentru un posibil „deal” Trump-Putin în care Moldova ar putea fi sacrificată fără a plăti un preț politic real. Nu afirm că acest scenariu este inevitabil. Susțin însă că este perfect verosimil. Iar într-o lume în care politica externă este redusă la tranzacții, verosimilul devine, adesea, realitate.

Cazul Venezuelei, la fel ca cel al Ucrainei, nu este un accident, ci un avertisment. Lumea în care statele mici își puteau construi securitatea mizând pe dreptul internațional, tratate și garanții multilaterale dispare rapid. În locul ei se instalează o ordine informală, dominată de „argumentul forței” și „înțelegeri” între actori mari, în care cei vulnerabili sunt rareori parte la negociere. Pentru Republica Moldova, aceasta este cea mai proastă dintre lumile posibile: prea slabă pentru a supraviețui fără sprijin extern și prea neimportantă pentru a fi apărată.

În acest nou context, marea eroare ar fi să continuăm să gândim securitatea și politica externă a Moldovei în registru moralizator sau declarativ, ignorând mutația profundă care are loc ori așteptând, comod, că „trumpismul” va dispărea. Nu va dispărea. „Trumpismul” nu este o excentricitate trecătoare, ci simptomul lumii care abia vine, în care „valorile” sunt, de fapt, interese materiale, nu principii morale, iar dreptul internațional se invocă doar când convine. A ne raporta la Statele Unite ca la garantul automat al independenței noastre, fără a ține cont de această schimbare – este autoamăgire cu potențial strategic fatal.

Moldova nu-și mai poate permite luxul naivității. Într-o ordine internațională dominată de forță și interese, supraviețuirea statelor mici depinde, înainte de toate, de propria lor sustenabilitate internă: performanță economică, instituții funcționale, coeziune socială și reziliență. Abia pe acest fundament devine posibilă și cealaltă capacitate esențială – aceea de a citi lucid realitatea și de a acționa preventiv, nu reactiv. Cine nu înțelege asta riscă să devină, mai devreme sau mai târziu, obiectul unui „deal” făcut peste capul său.

Trăim, fără îndoială, intrarea într-o fază nouă a relațiilor internaționale. Ceea ce se întâmplă astăzi în Venezuela transmite un mesaj limpede și deloc reconfortant: forța funcționează. Iar acest mesaj nu rămâne cantonat în spațiul latino-american. El este recepționat cu atenție la Moscova, la Beijing, la Teheran sau la Phenian. Odată acceptată logica excepțiilor „justificate”, nu mai există reguli stabile, ci doar o succesiune de precedente, fiecare mai ușor de invocat decât precedentul anterior. În momentul în care întrebarea „dacă Putin poate, de ce nu și Trump?” devine legitimă în spațiul public, răspunsul nu mai este juridic, ci pur și simplu cinic: pentru că nimeni nu-l mai poate opri.

Nu este exclus ca, la un moment dat, acest haos să producă un nou echilibru și un nou set de reguli, așa cum ordinea mondială postbelică a fost, în fond, o reacție la catastrofa fascismului și la lecțiile totalitarismelor. Istoria are, uneori, acest reflex tardiv de a se reordona. Până atunci însă, realitatea este una greu de cosmetizat: forța revine ca limbaj principal al politicii globale. Iar într-o asemenea lume nu câștigă nici democrația, nici drepturile omului. Câștigă doar cei suficient de puternici pentru a ignora regulile — și suficient de lipsiți de scrupule pentru a o face fără explicații.

P.S. La Moscova ninge liniștit și zăpada acoperă trotuarele, inclusiv în fața Ambasadei SUA. Nu se vede niciun „erou” al bolivarianismului, niciun apărător de serviciu al „suveranității”, nici măcar un Medvedev, un Lavrov sau o Zaharova agățați de gard, cu pancarte improvizate: „Eliberați-l pe Nicolás Maduro!” ori „Condamnăm ieșirea obraznică a lui Trump!”. E pustiu. Și, uneori, tăcerea aceasta spune mai mult decât toate comunicatele despre „îngrijorare profundă”.