Am fost deportaţi de două ori, fără să ştim cu ce am greşit

În acea zi, din Negreşti au fost ridicate trei familii. Li s-a spus că au voie să ia merinde, haine, dar nu mai mult de 100 kg. „Tata era dascăl la biserică şi a zis că nu-i trebuie nimic în afară de cărţile religioase. Iar mama şi-a pregătit maşina de cusut, că era croitoreasă. Cineva i-a spus: „Mărioară, ia-ţi un ogheal, perne, haine, de celelalte nu vei mai avea nevoie”. Aşa i-au spus şi lui tata, văzându-l că iese din casă cu un sac de cărţi. Încă eram în ogradă când „activiştii” au început să se certe de la lucrurile găsite în casă. Toţi vroiau să ia cât mai mult”, îşi aminteşte mătuşa Gheorghina, uitându-se în zare, de parcă ar fi vizionat un film, fără să-i scape vreun detaliu.

„De Paşti, aveam pe masă o turtă de orz, furat de la fabrica de bere”

Toţi au fost duşi la Gara din Străşeni, fără să li se spună măcar un cuvânt – cu ce au greşit şi unde pleacă? Au aşteptat până s-au umplut vagoanele – erau oameni din toate satele raionului… Când au ajuns la Tiraspol, pe capul familiei l-au dat jos, în tren rămânând doar Mărioara, cu cele trei fiice. A fost ultima dată când şi-a văzut tatăl. Peste câţiva ani, a venit la ele un bărbat şi le-a spus că tatăl ei fusese dus în lagăr în Siberia, unde a şi a murit. Le-a spus că pe zi mureau chiar şi câte 500 de bărbaţi. Şi s-au înţeles ca, acei care vor scăpa cu zile, să informeze familiile celor răposaţi…

„Am mers câteva zile cu trenul. La o gară ni s-a părut că facem cale întoarsă. Soră-mea mai mare ştia un pic ruseşte şi l-a întrebat ce se întâmplă pe miliţianul care ne păzea. Acela, în bătaie de joc sau poate din milă, i-a spus că revenim în Moldova. Femeile s-au bucurat – unele plângeau, altele cântau. Nu ştiu exact câte zile am mers cu trenul, căci mergeam mai mult noaptea. Când ne opream la vreo gară, copiilor le dădeau ceai şi biscuiţi. Aşa am ajuns în Kazahstan. La trei familii ne-au dat o cameră în care înainte au fost ţinute capre. Dar moldovencele, fiind gospodine, au dat cu var şi fiecare şi-a îngrijit colţişorul unde urma să doarmă. Mama şi sora mai mare au fost luate la lucru la Fabrica de bere din Kîzîl Orda. În 1942, de Paşti, mama ne-a făcut câte o turtă din orz, furat de soră-mea de la fabrică. Mâncam, înfometate, iar mama ne privea şi plângea. Unii spun că acum o duc greu, dar să-i mulţumească lui Dumnezeu că n-au trecut prin ce am trecut noi, cei deportaţi”, suspină mătuşa Gheorghina.

Când a împlinit 12 ani, Gheorghina a început să lucreze. Îngrijea de copiii unei familii de tătari, făcea curăţenie şi mâncare. „Ne era tare greu şi trebuia şi eu cumva să-mi ajut familia. O femeie m-a învăţat cum să spăl, cum să împăturesc cămăşile bărbăteşti, hainele femeieşti. Făceam de toate. Mai târziu, am fost slugă la un căpitan. Acolo am dus-o bine. El a vrut să mă ia de suflet, dar mama n-a acceptat. Aveam 14 ani, încă nu se terminase războiul… Mama împletea ciorapi de lână pentru soldaţi şi m-au chemat la scărmănat lână. Pe urmă m-au pus la tors. Apoi am început să împletesc pulovere pentru soldaţi. Eram tare harnică, făceam câteva norme pe zi. Am lucrat acolo până în 1947. Atunci, unei rusoaice i s-a făcut milă de mine şi i-a scris o scrisoare lui Kalinin, rugându-l să ne permită să ne întoarcem acasă. Ni s-a dat voie. Am luat-o cu mine pe sora mai mică şi m-am întors în Moldova. Mama mi-a promis că, împreună cu cealaltă soră, va veni mai târziu. Când m-am întors la Negreşti, în casa părintească nu locuia nimeni, dar era distrusă – în timpul războiului soldaţii au ţinut caii în ea. M-am rugat la primărie să-mi permită să repar o cameră, ca să putem trăi cu sora acolo. Era iarnă şi nu aveam bani să ne întoarcem la mama”, îşi continuă firul amintirilor mătuşa.

Acasă, mânca cireşe ca să nu moară de foame

La 18 ani, Gheorghina s-a măritat cu un tânăr, şi el din familie de deportaţi. „În ’48 am născut o fetiţă. Am avut noroc că erau cireşe pe dealuri şi n-am murit de foame. Soacră-mea avea vacă, dar nu ne dădea lapte. Se mai ducea bărbatu-meu şi mai fura câte un ulcior cu lapte. Când mi-a venit sorocul, mai n-am murit, atât de slăbită eram. Moaşa din sat a luat o perdea de la uşă şi mi-a legat burta. Au strâns-o puţin câte puţin până a ieşit copilul. Fetiţa era ca o lingură, avea numai un kilogram. La vreo trei zile a venit să mă vadă o mătuşă, mi-a adus câteva clătite şi smântână. Văzând o femeie la poartă, mi-a zis că e o cerşetoare. Când s-a uitat mai bine, a înţeles că era mama…”.

În ’49, când fetiţa avea trei luni, i-au chemat la miliţia din Străşeni. „Pe soacră-mea au lăsat-o în pace, că au găsit-o nebună de cap. Ne-au ţinut acolo până seara, iar aproape de miezul nopţii m-au luat la cercetat. M-au întrebat cine ne-a dat voie să venim din Kazahstan, cum am ajuns acasă. Dimineaţă mie mi-au zis că sunt liberă, iar pe mama au arestat-o. Ne-am îmbrăţişat şi plângeam în hohote. Câţiva miliţieni se chinuiau să ne despartă. Pe mama au închis-o pentru trei ani în lagăr la Valea Norocului. Pe mine m-au lăsat în pace până a împlinit copilaşul un an de zile. Apoi m-au arestat. Bărbatul meu era plecat la o şcoală de meserii. I-am scris o telegramă, rugându-l să vină să ne ajute. Deja ştiam că o să ne ducă înapoi în Kazahstan şi i-am spus să vândă vaca şi viţelul şi să meargă înaintea noastră încolo, să cumpere o căsuţă şi să ne aştepte… În timp ce vorbeam, l-au arestat şi pe el. Pe bărbaţi i-au încărcat în vagoane, iar pe mine şi pe două femei gravide ne-au dus la închisoarea nr. 1 din Chişinău. Am stat acolo vreo trei luni, apoi ne-au dus la Odesa, unde ne-au ţinut două săptămâni, apoi alte două săptămâni la Moscova şi până la urmă am ajuns la Kîzîl Orda, de unde fugisem câţiva ani în urmă. Un nacialnik de la NKVD m-a recunoscut. Mi-a dat zece ruble ca să ajung în localitatea unde a fost dus bărbatul meu. Acolo am trăit până în 1958. Ne-am cumpărat casă, am născut doi copii. Lucram la kazahi cu ziua, le văruiam casele, făceam chirpici. După ce şi-a ispăşit pedeapsa, mama a fost dusă în Kîzîl Orda. Peste câţiva ani a murit acolo”, ne spune femeia, ştergându-şi lacrimile cu colţul broboadei.

„Acum, ca şi atunci, sunt susţinuţi alcoolicii şi leneşii”

Munceau mult, căci altfel mureau de foame, au cumpărat două vaci. Însă soţul ei nu-şi putea găsi locul în acea ţară, vroia să se întoarcă acasă. Femeia se opunea. Bărbatul s-a folosit de momentul că ea era internată în spital şi a vândut casa. Dar soţia nici în ruptul capului nu a dorit să revină în Moldova. Au fost nevoiţi să-şi cumpere altă casă. Peste doi ani s-au întors, totuşi. Soacră-sa le-a dat un loc de casă. Aduceau lemne din pădure cu spatele şi în doi şi-au construit o căsuţă, căci casa părintească era deja demolată. Încetul cu încetul, şi-au făcut gospodărie. Au crescut cinci copii. „De la stat nu am văzut niciun ban. Acum, ca şi atunci, sunt susţinuţi alcoolicii şi leneşii, cu noi, cei deportaţi, nimeni nu are treabă. Nici puiului de şarpe nu-i doresc să treacă prin greutăţile prin care am trecut noi”, ne-a spus la despărţire femeia, epuizată de amintiri.