Am început să le simt lipsa

Nu ştiu exact de unde, sau din Franţa sau din America, puteam doar să ghicesc de unde, fiindcă domnul în cauză nu vru să-mi dezvăluie acest lucru. După cum păstră o discreţie absolută şi asupra numelui său. Nu-mi spuse cum îl cheamă. Ar fi putut să-mi pună bărbi şi să se prezinte sub orice nume posibil, dar nu o făcu. Pur şi simplu, nu vru să-mi spună cum îl cheamă. Îmi dezvălui doar atât: că se născuse la Chişinău în perioada interbelică şi că, până în 1991, fusese un mare ştab comunist, dar după dizolvarea URSS-ului o tăiase din Republica Moldova.
De ce? Refuză să-mi spună, după cum se feri să-mi spună şi ce fel de ştab fusese. Vorbea stâlcit. Vorbea înmuind cuvintele, cu accent rusesc. De unde îmi aflase numărul de telefon? Nu mi-a spus. Dar ce voia? Şi de ce anume pe mine mă telefona? Piesa mea de teatru „Steaua fără Mihail Sebastian” îl determinase să mă sune. În timp ce-mi vorbea, încercam să ghicesc cine o fi fiind: un securist notoriu, vreun fost membru al CC-ului sau vreun fost membru al Comitetului de Cenzură? Vorbea coerent, dar nu putea să pronunţe diftongii. Zicea o acolo unde ar fi trebuit să spună oa.

Discursul său era presărat cu calchieri, ca un om care vorbeşte mai mult în rusă, dar şi cu regionalisme sau arhaisme. Cu toate astea, vorbea legat şi îşi ducea ideile până la capăt; era la curent cu istoria tranziţiei moldoveneşti şi cu tot ceea ce se întâmpla acum la Chişinău, de parcă m-ar fi sunat de pe undeva de la Munceşti şi nu din capătul lumii. Inima începu să-mi sfârâie în piept când am realizat că-mi ştia foarte bine şi biografia mea.
De unde? Desigur că evită să-mi răspundă şi trecu la un alt subiect. Calul său de bătaie era duplicitatea eroilor naţionali, pe care el îi cunoscuse sub o altă înfăţişare şi începu să-i ia la bani mărunţi, pe rând, şi să le treacă în revistă toate petele de pe conştiinţă. Vorbea mai mult el. Prima dată monologase o oră. A doua oară o oră şi jumate. A treia oară aproape două ore şi, de fiecare dată, se revolta contra liderilor naţiunii, pe care-i acuza de vrute şi nevrute. După ce-şi spunea focul, închidea şi eu rămâneam prostit în faţa aparatului maroniu şi mă întrebam de ce anume mă suna pe mine şi de ce anume mie îmi spunea toate aceste lucruri: oare ca să mă manipuleze sau pentru că trecutul său nu-l lăsa să doarmă noaptea?

Dacă nu minţea că mă suna din străinătate, înseamnă că, de acolo de unde mă telefona dumnealui, ar fi trebuit să fie noapte în toată legea, şi în acest caz, reiese că domnul în cauză avea insomnie. De aia, mă zbârnâia, că nu putea să adoarmă. În timp ce-l ascultam cu urechile transpirate, mă mai gândeam la un lucru, că, deşi plecase din Chişinău de mai bine de două decenii, oricum, tot numai despre oamenii din Chişinău perora, de parcă nu ar fi plecat nici pentru o clipă din oraş. Apoi, am început să mă gândesc că ar fi putut fi o mare minciună şi că tipul în cauză m-ar fi putut suna de la vila sa din apropierea Chişinăului, montat să mă îndoctrineze. În timp însă, multe dintre părerile sale despre fel de fel de eroi naţionali, inclusiv despre ultimii, care au ajuns şi la guvernare, au început să se confirme şi asta mi s-a părut şi mai ciudat, ceea ce înseamnă că nu era vorba despre nu ştiu ce spălare de creier, dar despre o indignare firească a unui om emigrat în ţări străine. 
Nu, nu ştiu cine e acest domn misterios, care, o dată la o jumătate de an, mă zbârnâia acasă. Ultima dată, m-a telefonat vara trecută, dar, în timpul acelei discuţii telefonice, nu am fost de acord cu opiniile sale critice faţă de unii lideri ai alianţei. Previziunile dumnealui însă s-au împlinit din nou.

De regulă, mă suna cam la o jumătate de an. Acum e pe cale să se împlinească un an de când nu m-a mai telefonat. Şi eu am început să simt lipsa discuţiilor telefonice cu acel domn în vârstă, plecat de două decenii din Republica Moldova, undeva la capătul lumii.