ROMÂNIA

Ana Blandiana: Problema rușilor e faptul că prea multe secole au fost în stare să stea în genunchi, visând în același timp să îngenuncheze alte popoare

„N-am avut niciodată naivitatea să cred că o dată cu căderea zidului Berlinului comunismul s-a terminat. Sunt convinsă că, atâta timp cât inegalitatea socială va continua să fie sfidătoare, comunismul va găsi mereu forme noi de perpetuare. Dar n-am crezut că se va mai pune problema ca Uniunea Sovietică să se refacă și nu cred că se pune nici acum, decât în mintea bolnavă și vetustă a unui dictator”, spune scriitoarea Ana Blandiana într-un interviu pentru Republica.ro. Am întâlnit-o la Sofia, unde a primit din partea celei mai vechi universități din Bulgaria Sv. Kliment Ohridski prestigiosul titlu de Doctor Honoris Causa și unde s-a întâlnit cu cititorii săi. Și am vorbit despre lumea în care a trăim astăzi.

Citiți interviul pe larg.

Purtăm această discuție într-o zi simbolică, Ziua Europei. O Europă măcinată astăzi, din păcate, de un război aproape de aceste locuri. La întâlnirea cu cititorii, desfășurată la Universitatea din Sofia, spuneați că „acest război este unul post-comunist, nu economic, o urmare a comunismului. Pentru prima oară, Occidentul nu mai cade victimă aparatului de manipulare comunist”. În acest timp, propaganda Kremlinului reușește să golească de conținut unii termeni (nazism, pace) și să le întoarcă sensul. De ce prinde la unii oameni aceasta propagandă?

Începând de imediat după cucerirea puterii în 1918, o mare parte din eforturile, banii și inteligența conducerii Uniunii Sovietice se consumau în aparatul de propagandă. La început, scopul mărturisit era exportul mondial de revoluție și de comunism, apoi – după ce disproporția nivelului de trai dintre cele două sisteme a scos din discuție această posibilitate – a rămas doar lupta pentru putere, intenția și priceperea de a deregla și de a diminua puterea celorlalți. Întotdeauna propaganda comunistă a fost superioară celei a țărilor capitaliste, mai subtilă, pentru că mai absurdă, mai lipsită de scrupule și de naivitate. Noțiunea de fake news nu exista încă nici în cele mai îndepărtate coșmaruri americane, pe când Uniunea Sovietică și celelalte țări comuniste foloseau fără rușine știrile inventate, zvonurile false, minciunile sfruntate. Partea bună – dacă îmi pot permite să spun așa – a războiului din Ucraina este că pentru prima oară în mai bine de 100 de ani de manipulare, măștile au căzut, Occidentul a început în sfârșit să vadă. Și chiar dacă ei nu văd într-o măsură atât de limpede ca și noi, cei care am trecut prin o jumătate de secol de lucruri asemănătoare, se vede deodată ce partide naționaliste, ce gânditori antisistem, ce ziariști independenți, ce oameni politici virulenți erau de fapt în slujba lui Putin ca să atace, să șubrezească și să distrugă democrațiile liberale.

Nazismul și comunismul sunt două „religii” criminale. Ce a luat Putin din fiecare? Care e ideologia lui? Are una?

Nimic nu e nou sub soare. Dar Pactul Ribbentrop-Molotov care a produs stupoare la timpul său, acum – după miile de cărți scrise între timp despre natura asemănătoare până la identificare a nazismului și comunismului – nu mai uimește pe nimeni faptul că trăsăturile lor caracteristice se descoperă amestecate și împletite în faptele aceluiași satrap. Ceea ce a luat Putin din cele două nebunii ale secolului 20, încercând să le treacă în secolul 21, sunt gândirea totalitară, ura, minciuna, represiunea oricărei forme de libertate, manipularea ideilor până la transformarea în opusul lor, travestirea răului în bine și a binelui în rău, crimele. Uimitor, însă, în personalitatea acestui ofițer KGB nu este că încearcă să perpetueze și să perfecționeze răul istoriei, ci faptul că nu înțelege că istoria s-a schimbat. Religia drepturilor omului, în care evoluează, pe urmele Europei, popoarele lumii, așază în jurul lui Putin un cadru atât de diferit, încât dictatorul apare deodată ca un simplu bolnav clinic ale cărui amenințări produc nu doar spaimă, ci și ridicol.

„N-am avut niciodată naivitatea să cred că o dată cu căderea zidului Berlinului comunismul s-a terminat”

V-ați fi imaginat acum 30 de ani că URSS, „Imperiul răului”, va contraataca?

N-am avut niciodată naivitatea să cred că o dată cu căderea zidului Berlinului comunismul s-a terminat. Sunt convinsă că, atâta timp cât inegalitatea socială va continua să fie sfidătoare, comunismul va găsi mereu forme noi de perpetuare. Dar n-am crezut că se va mai pune problema ca Uniunea Sovietică să se refacă și nu cred că se pune nici acum, decât în mintea bolnavă și vetustă a unui dictator.

Problema Rusiei e dictatorul sau dictatura?

Problema rușilor e faptul că prea multe secole au fost în stare să stea în genunchi visând în același timp să îngenuncheze alte popoare, pentru a nu fi otrăviți, poate chiar mortal, de această monstruoasă contradicție.

„Nu există păcat mai de neiertat decât distrugerea sufletului curat al unui copil”

Ați văzut imaginile cu copii de gradiniță mărșăluind costumati în tancuri și rachete cu litera Z. Copiii din RSR si URSS marșăluiau și ei, dar „luptau” pentru pace, nu pentru război. Ce sentiment va provoacă marșurile copiilor pentru război?

Cea mai puternică idee a lui Dostoievski, revenită obsesiv în întreaga sa operă până la intensitatea din Posedații este ideea că nu există păcat mai de neiertat decât distrugerea sufletului curat al unui copil. Capacitatea marilor scriitori de a prevesti istoria este cu adevărat tulburătoare.

Ce vă face optimistă, în această perioadă, d-nă Ana Blandiana? Și vă dă speranță pe mai departe? Poate „Poezia salva Lumea?”

Nu știu dacă sunt optimistă. Faptul că lumea va fi salvată de poezie, prin absurd, nu cred că este o idee optimistă.

România și Bulgaria – două țări vecine, cu un trecut similar, cu o traiectorie politică comună, după schimbările democratice și aderarea la Uniunea Europeană. Ce credeți – se cunosc cele două țări îndeajuns de bine și cum ați defini relațiile culturale dintre ele? Ce scriitori bulgari cunoașteți și citiți? Credeți să sunt îndeajuns de cunoscuți și promovați în România?

O să răspund rezumându-mă doar la domeniul cultural literar. În lungile decenii de comunism existau reguli de colaborare, așa numită „frățească”, schimburi de delegații între uniunile de creație, traduceri reciproce ale unor scriitori oficiali. Totul era formal și atât prietenia, cât și interesul reciproc erau mimate. De fapt, privirile noastre – cu cât mai secrete, cu atât mai intense – erau îndreptate spre Occidentul, care ne era interzis, acolo voiam să știm ce se scrie, acolo am fi vrut să fim cunoscuți. Era o mișcare psihologică în care ne mișcam paralel, aproape necunoscuți între noi. Abia după ’89 – când, pe de o parte, am putut să privim mai de aproape și chiar critic libertatea până atunci de neatins, iar pe de altă parte, în interiorul Uniunii Europene am devenit egalii celor la a căror atenție visam de decenii și chiar de secole – simt că începem să fim atenți, să ne cercetăm și să ne comparăm între noi, să ne recunoaștem suferințele comune și maturitatea asemănătoare dobândită prin ele. Așa cum există o listă întreagă de scriitori români buni traduși în limba bulgară, există o listă întreagă de scriitori bulgari traduși în română. Când anul trecut m-am regăsit alături de Gheorghi Gospodinov printre finaliștii premiului Strega, el avea deja câteva cărți traduse în limba română.

Ne aflăm la Sofia, unde ați avut o întâlnire cu cititorii din Bulgaria și ați primit titlul onorific de ”Doctor Honoris Causa” al Universității Sv. Kliment Ohridski din Sofia – cea mai prestigioasă instituție de învățământ superior din Bulgaria. Felicitări din inimă! Ce emoții resimțiți în aceste momente?

Am fost atât de emoționată, încât nu-mi amintesc prea bine ce am simțit atunci în desfășurarea ceremonialului. Ceea ce persistă e doar amintirea cadrului de mare solemnitate în care atât scenariul academic, în travestiul medieval, cât și acordurile imnului Gaudeamus făcând să vibreze vitraliile, reușeau să mă intimideze. Să știți că nu a fost doar o formulă de politețe când am spus că sunt mai emoționată decât la un titlu primit în Occident. Pentru că aici se adaugă în plus sentimentul de similaritate a istoriei noastre, de vecinătate, de prietenie. La care se adaugă si faptul că limba bulgară este una din primele limbi în care am fost tradusă masiv. Este într-adevăr o înfrățire, încununată academic acum.

În Bulgaria cărțile dv. erau publicate încă pe vremea regimului comunist, care vă interzicea, la un moment dat la noi în țară, activitatea literară și vă retrăgea cărțile în limba română. Multe dintre ele se află, traduse, pe rafturile librăriilor din Bulgaria, altele apar online cu stoc epuizat deja. Vă simțiți scriitor aici? Când v-ați întâlnit prima dată cu această țară și ce vă leagă cultural de ea?

Oh da, acum mă simt aproape scriitoare de limba bulgară. Cea mai mare mândrie a mea, în acest sens, a fost cu câțiva ani în urmă când în Muzeul din Varna un arheolog mi-a spus, când a aflat cum mă cheamă, că mi-a citit romanul – tradus de Rumyana Stanceva – în care eroul principal este un arheolog. De altfel legătura mea cu Bulgaria a început pentru mine prin Rumyana, nu numai pentru că m-a tradus, ci și pentru că ne-am împrietenit în anii ’80, când a predat la Universitatea din București și când stăteam de vorbă cu soțul ei, istoric, și cu soțul meu, scriitor, despre realitățile îngrozitoare din țările noastre, comparându-le, încercând să găsim soluții și speranțe.

Să vorbim, vă rog, și despre traducătorii care au făcut posibilă apariția cărților dv. în limba bulgară. D-na Rumyana Stancheva este unul dintre traducătorii care a tradus cele mai multe dintre volumele apărute aici. Iată, ați avut o întâlnire și discuție cu publicul despre ultima apariție în Bulgaria, și anume volumul de nuvele „Imitație de coșmar”. Un alt volum „Coridorul de oglinzi”, a primit premiu pentru traducere acordat de Uniunea traducătorilor de aici. Un alt nume este Ognyan Stamboliev, foarte apreciat pentru traducerile de literatură română, în limba bulgară. Care este esența relației dintre autor și traducător pentru a ajunge la inima cititorilor într-o altă limbă?

Traducătorul, cred eu, este el însuși un scriitor, care își împrumută cu altruism talentul scriitorului pe care îl traduce. El rescrie pur și simplu opera, încât în versiunea pe care o semnează el este, de fapt, autorul cărții. Iar în cazurile cele mai fericite, în care traducerea devine o operă de artă egală celei de la care a plecat, traducătorul devine pur și simplu un alter ego al scriitorului tradus. Ca autor trebuie să ai noroc ca să ți se întâmple așa ceva, iar în limba bulgară eu am avut noroc.


Adrian Popa

Adrian Popa a urmat mai multe programe de formare academică în țară și străinătate, are pregătire în domeniile științe politice, relații internaționale și studii de securitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.