Întâi, e clar că urgenţa şi apelul la reînnoirea clasei politice sunt mai actuale şi vitale ca oricând, dar este esenţial ca presiunea publică în acest sens să se facă simţită tot mai mult. Rolul societăţii civile, aşa de precar cum a ajuns conceptul ăsta în România zilelor noastre, nu are altă soluţie decât să se umfle şi să preseze. Însă cum tema asta a făcut deja obiectul unui editorial anterior, nu voi mai întârzia în detalii.
În al doilea rând, este vorba de justiţie. De prestaţia ei acum, în cele mai vitrege condiţii, şi de capacitatea sa de a se autodefini, la rându-i, ca o putere distinctă în stat depinde însăşi ancorarea definitivă a României în paradigma societăţii deschise".
Au trecut trei ani și două luni de când am scris rândurile de mai sus.
Timpul nu numai că le-ar da în orice epocă dreptate, dar intervalul scurs de atunci, culminând cu ziua în care premierul Ponta a fost "demisionat" de 33 de morți și 25.000 de oameni ieșiți în stradă, ne arată limpede că cele două priorități sunt astăzi cu atât mai valabile.
În cei trei ani și două luni, justiția a făcut pași imenși.
Efortul titanic de a smulge bălăriile cu rădăcinile cele mai vaste a început să își arate roadele și nu e puțin lucru să scoți din joc un număr atât de mare de politicieni mafioți, cu rețelele lor aferente care traficau în draci banul public. După cum, nu este floare la ureche nici să reziști și să rămâi intact făcând așa ceva.
Însă chiar dacă rezultatele îi fac să aplaude pe toți oamenii normali la cap, chiar dacă îi fac să ceară încă si mai mult pe cei mai lucizi și chiar dacă partenerii strategici au rămas parteneri strategici ai României în principal grație acestei hotărâri de a merge înainte, ei bine, nu trebuie uitat că în culise totul s-a derulat sub amenințarea constantă a Sistemului; un Sistem tot mai disperat. Nu trebuie uitat că totul s-a derulat sub hărțuirea neobosită a celor implicați în războiul de modernizare a acestei țări, sub spectrul încercărilor disperate și permanente de a mutila legislația, idee ivită în clipa în care le-a fost clar forțelor obscure că celelalte leviere nu vor avea succes.
În acest moment, când la presiunea străzii, aprinsă de un incendiu ce e metaforă pentru tot ce a fost mai prost în România ultimilor ani – morți nevinovate, norme călcate zilnic cu șenila, neasumarea aproape culturală a răspunderii – lupta anti-corupție încă nu a scăpat de pericole.
Este fundamental să nu uităm că actuala clasă politică, pe lângă o sumă largă de alte datorii pe care le are față de noi, încă are și această mare restanță: numeroasele inițiative legislative care așteaptă prin mape otrăvite, în Parlament, momentul propice să scuture, prin lege, fix pomul care are rod.
Este fundamental să nu scăpăm din vedere că decuplarea României de vechea paradigmă, în care foștii securiști făcea discreționar jocurile, nu a început din senin, ci printr-o resetare, la un anumit palier, a justiției și, tot la un anumit palier, a activității SRI.
A nu se arunca, vă rog, cu pietre pentru această ultimă frază, întrucât nu fac trimitere decât la un loc comun: DNA și SRI au lucrat împreună toate marile dosare care ne fac azi pe tot mai mulți dintre noi să conștientizăm un lucru simplu: "corupția ucide".
Însă nici o resetare instituțională nu poate rezista la infinit de una singură, cu atat mai mult în România.
Pe măsură ce lupta anti-corupție avansează, dosarele în lucru sunt tot mai grele și se apropie repede de punctul de fierbere la care Sistemul va fi tentat să apeleze la "opțiunea nucleară", chiar dacă asta ar însemna că el însuși va trebui să își asume riscul de a se prăji puternic.
Cred că momentul acela e, astăzi, destul de aproape, iar euforia actuală a străzii va trebui curând convertită în energie care să alimenteze pe mai departe motorul anti-corupției.
Fără o continuare adecvată a acestui război cu inamicii interni, dar și externi, ai României noi, străzii însăși îi va fi tot mai greu să fie ceea ce s-a dovedit că poate fi în noiembrie 2014 și în acest noiembrie de 2015.
Iar fără stradă, anti-corupția s-ar putea ca la un moment dat ea însăși să nu mai fie.
Sigur, nu poți sta pe bulevardele țării zi de zi, 24 din 24.
Însă ceea ce cu toții am putea face este ca, de aici înainte, să nu mai așteptăm declanșatorul sub chipul răpit prematur al unui nou moment "Gigină" sau al unui alt episod "Colectiv". Ci să veghem – de la distanța aia sănătoasă, dată sarcinile job-ului de zi cu zi, ale dusului copilului la școală și la cine știe ce atelier sau ale ieșitului la un concert în club -, iar atunci când lucrurile par să o ia din nou razna să ne vedem în număr mare la Universitate. Sau la Parlament, la Guvern, oriunde o va dicta momentul.
Nu doar că această solidaritate întru binele viitor al tuturor rămâne unica șansă până ce vom vedea în act mult-dorita primenire a clasei politice, dar este și metoda optimă prin care mai poate fi cinstită memoria celor uciși de coloane oficiale ilegale și de incendii care, în condiții "normale", n-ar fi avut cum să omoare atâția oameni dintr-un foc.
sursa: romanialibera.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
