Constantin Cheianu, dramaturg
Piesele noastre nu sunt montate din motive obiective şi subiective:
Motive obiective
1. Oriunde în lume, piesele scrise astăzi ajung cu greu în scenă. Dintr-o inerţie şi o prudenţă explicabile până la un punct, regizorii şi directorii de teatre preferă să monteze piese care au trecut deja testul scenei şi al publicului.
2. Astăzi, în teatrele noastre în general se montează foarte puţine spectacole noi din cauza bugetului de austeritate.
3. Piesele care se scriu la noi nu sunt în majoritatea lor de calitate.
4. Nu avem regizori buni, creativi, care să fie tentaţi să încerce ceva nou.
Motive subiective
Dacă Ministerul Agriculturii este preocupat să susţină producătorul autohton de lapte, de pildă, Ministerul Culturii nu este tentat să susţină producătorul autohton de dramaturgie. Un fapt cu atât mai paradoxal, cu cât publicul nostru, conform sondajelor, este mai interesat de textul de aici decât de Shakespeare, Brecht sau Zelenka. Concluzia se impune de la sine: ministerul şi teatrele nu se gândesc la cetăţeanul din ţara lor.
Iată ce îmi spunea la un moment dat un spectator: „Eu vreau să vin la teatru ca să văd piesele voastre. Îmi este propus Zelenka, împotriva căruia nu am nimic, căci este un autor foarte bun, dar fiindcă teatrele sunt subvenţionate din banii contribuabililor, adică şi ai mei, reiese că eu dau bani ca să fie susţinută cultura cehă în persoana lui Zelenka. Dacă contribuabilul ceh ar susţine dramaturgia noastră, nu mi-ar părea rău deloc. Dar, fiindcă nu se întâmplă, eu nu mai vreau ca teatrele noastre să fie subvenţionate din banii mei”.
Regizorii nu riscă şi…pierd
Ghenadie Postolache, dramaturg
Pentru că teatrele, în marea lor parte, sunt conduse de oameni funciarmente inapţi a trăi fenomenul cultural autohton, a-l legitima, a-l promova, a-l institui ca scop şi mijloc de autodefinire, în spectrul copleşitor al atâtor culturi.
În persoana unui N. Negru, V. Butnaru, A. Burac etc. avem dramaturgi competitivi la scară medie europeană, capabili, aşadar, a construi şi menţine o imagine artistică mulţumitoare în cel mai rău caz. Deşi există, cu siguranţă, şi lucrări cu impact larg.
Teatrele şi-au pierdut, graţie unor raţiuni absconse, personalitatea. S-au şters, nu mai sunt focare vii ale unei tradiţii cu generoase resorturi.
Regizorii nu riscă şi… pierd. Pentru că materia zis universală, pe care o speculează veleitar, nu dezvăluie palpitaţia intimă, răscolitoare a actualităţii, iar universalitatea, orice s-ar spune, este efectul magic al consacrărilor pe meridiane familiare, paterne.
