În România unionistă, cred ei, care e sublimă, zicem noi, dar care nu există cu desăvârșire.
Nefiind acasă, am urmărit de departe ce s-a întâmplat duminica trecută la Bălți, precum și reacțiile și comentariile presei. O puternică senzație de neliniște te copleșește când dai în presă de asemenea sintagme ca „ciocniri violente”, „vărsări de sânge” ș.a. care îți sugerează imaginea unei țări sfâșiate de război civil. În RM există un război civil, deocamdată unul „rece”, uneori cu pumni, pietre, roșii și ouă, dar asta deocamdată, fiindcă există, cu certitudine, scenarii care prevăd trecerea de la războiul civil rece, la cel fierbinte, cu tancuri. Și de data aceasta am admirat talentul comentatorilor noștri de a evita fondul problemei. Ziariștii și analiștii politici din „tabăra unionistă” i-au blamat și i-au combătut adânc, ca de obicei, pe adversarii unionismului, dar nu au dorit să-și aprindă paie în cap, discutând și eficiența „marșurilor unioniste”. Opinia mea e că, după evenimentul de la Bălți, trebuia să urmeze o discuție, pentru unii neplăcută, pe tema unionismului de la Chișinău. Din păcate, discuția nu a avut loc. Dar ea, repet, e necesară, și iată de ce.
…Într-un interviu acordat unui post de radio, directorul Institutului Cultural Român de la Chișinău, Petre Guran, prin definiție un om al culturii, nu al politicii, a formulat un gând… politic foarte interesant. Pornind de la aceea că RM „este un stat care a apărut în urma unei circumstanţe din a doua jumătate a secolului 20 pe un fragment de teritoriu al României moderne” și că ea „nu e un fragment din latinitatea orientală, e chiar România modernă, aceea care în 1940, într-un ultimatum abuziv a fost ciopârţită şi în cele din urmă supusă unui tratat de pace nedrept”, autorul face o concluzie care ar fi trebuit să fie reținută de unioniștii de la Chișinău: „dar acestea sunt consecinţele celui de-al doilea război mondial, nu le discutăm la nivel european astăzi, fiindcă gândim altfel” (subl. n. – c.t.).
Dl Guran a spus un lucru pe care unioniștii basarabeni, de ani de zile, se feresc să-l rostească: România, la nivel european, gândește altfel decât românii unioniști de la Chișinău. Gândind altfel, România actuală nici măcar ipotetic nu pune problema unirii cu RM, deoarece pentru ea cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat, iar consecințele lui nu se mai discută. Spune acest lucru nu un politician fără scrupule, care ar avea interese obscure, ci un om de cultură care, presupun eu, în adâncul sufletului e tot unionist. Unioniștii militanți de la Chișinău gândesc altfel, decât clasa politică de la București, ei se comportă astfel de parcă unirea ar putea avea loc acum, sau în viitorul cel mai apropiat. Ei se fac a uita că unirea nu poate fi realizată în pofida voinței României, deoarece, cum zic românii, dragoste cu de-a sila nu se poate (fiindcă s-ar numi altfel). Într-un comentariu dedicat aceluiași subiect, colegul nostru N. Negru, puncta, prudent, următoarele: „Unirea depinde în foarte mare măsură şi de București. Despre aceasta se vorbeşte mai puţin. România trebuie să devină o ţară atractivă. Din păcate, evenimentele din ultimele săptămâni nu contribuie la aceasta. Alarmându-i pe europeni, modul cum acţionează puterea de la Bucureşti nu poate să nu ne sperie şi pe noi”. Firește că da. Că unirea depinde de București „în foarte mare măsură”, e de mie de ori adevărat. De ce despre aceasta noi însă nu prea vorbim sau vorbim mai puțin? Pun pariu că dl Negru știe de ce. Eu înțeleg și de ce lumea evită să răspundă la această întrebare…
Cred că a venit demult timpul să discutăm sincer și dureros despre „unionismul românesc” de la Chișinău, începând cu cel „creștin-democrat” din deceniul trecut și terminând cu cel actual, în varianta „marșurilor unioniste” spre Cahul și Bălți… Există riscul ca ideea luminoasă a „unionismului clasic” să degenereze în altceva și să servească nu românilor, ci talibanilor din coloana a cincea a Moscovei – Șelin, Formuzal, Stepaniuc, Dodon,Voronin și compania. Dacă punem în față cele două tabere – unioniștii și antiunioniștii -, tabloul e următorul: împotriva unei mâini de unioniști de la Chișinău se ridică o lume întreagă – o bună parte dintre moldovenii din R. Moldova, minoritățile etnice din R. Moldova, Rusia, Ucraina, țările Uniunii Europene din care face parte și România ș.a. „Marșurile unioniste” nu vor schimba raportul de forțe, ci doar vor adânci ura dintre cele două tabere.
Convingerea mea fermă, pe care am mai exprimat-o și cu alte ocazii, constă în aceea că astăzi, pentru moldoveni, nu unirea cu România e prioritatea zilei – nu pentru acesta trebuie să consumăm energiile! -, ci păstrarea identității lor lingvistice și naționale românești, iar pentru clasa politică națională și patriotică de la Chișinău preocuparea de bază trebuie să fie păstrarea latinității și românității acestui stat care trebuie salvat de la distrugere ca fiind cel de-al doilea stat românesc. Deocamdată atâta ne permite istoria. Să nu punem carul înaintea boilor, pentru ca nu cumva, când va deveni posibil, să nu avem ce uni cu România.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
