Necunoscând regulile şi funcţiile polemicii, tentativele noastre de a o practica azi eşuează permanent. Prejudecata e la suprafaţă: ar exista, chipurile, un adevăr ascuns şi, fiindcă alte metode nu l-au scos în evidenţă, se apelează la dezbatere. În final, lumea întreabă: unde-i adevărul (cel unic şi absolut, că pe cele multiple şi relative le-am văzut pe parcurs…)? Dialogul e o modalitate de căutare a adevărului împreună. Fie şi folosind argumente diferite, dialogul este, în esenţă, colaborare, căutând puncte de vedere comune. Polemica însă este o formă de dezbatere şi presupune că părţile îşi apără cu orice preţ poziţia. Dezbaterea înseamnă căutarea punctelor vulnerabile ale adversarului. Există o sumă de reguli şi de sfaturi în acest sens, dar cel mai important, pentru început, e să constatăm diferenţa, ca să nu rătăcim pe teritoriul confuziilor. Apropo, deconstructivismul, un curent critic la modă, a venit pe pârtia dezbaterii: el caută punctele slabe ale unei gândiri…
Cea mai răsunătoare polemică în istoria literaturii este „Cearta dintre antici şi moderni”, din Franţa secolului al XVII-lea. Ea a durat câteva decenii, avându-i protagonişti pe N. Boileau în fruntea „anticilor” şi pe Ch. Perrault în capul listei „modernilor”. Ecourile ei însă s-au resimţit timp de secole. Victoria „modernilor” a fost una convenţională, în sensul impunerii unei gândiri noi, nu în cel al anulării totale a principiilor clasice. Ca să înţelegem că spectacolul în sine a fost important, voi aminti câteva nume din „taberele beligerante”. Adepţii anticilor: Montaigne, La Fontaine, Racine, Rousseau ş.a. Adepţii modernilor: Descartes, Molière, Corneille, Voltaire, Diderot ş.a. După mine, a contat „cearta” în sine, rezultatul ei absolut fiind Iluminismul, curent de gândire care se impune imediat după celebra polemică.
M-am dus, poate, prea departe, dar aş vrea să ştim cam pe unde am rămas noi şi cam cât avem de recuperat. Nu înveţi arta polemicii în trei mii de semne ale acestui text. Am putea învăţa însă câte ceva din greşelile frecvente. Prima: fiindcă sarcina polemicii e găsirea lacunelor în gândirea adversarului (lucru deloc simplu), la epuizarea argumentelor, se caută „lacune” ale adversarului ca persoană. Şi atunci spectatorii înţeleg: s-a trecut la persoană, înseamnă că argumente – ioc! Înfrângere! (Nu e în tema noastră bârfele sau răfuiala cu pumnii!) Alta: crezând că întotdeauna câştigă cel care vorbeşte ultimul (sau cel care vorbeşte mai mult), polemistul vine cu argumente finale şi… logoreice. Spectatorul oboseşte, argumentele se subţiază în apa discursului, în consecinţă: puncte pierdute! A treia: polemistul, fiind, într-un fel, atins, uită de argumente şi varsă, în albia polemicii, doar emoţii. În consecinţă, aproape inevitabil, pierde! Încă una, din experienţă: într-o dezbatere deplasată şi agresivă, cea mai eficientă replică e… tăcerea!
Şi ultima, pentru azi: dezbaterea unei probleme – fie şi de pe poziţii principiale, intransigente – nu exclude întâlnirea pe un alt palier, a aceloraşi actanţi, de exemplu, într-un dialog. Într-o căutare, împreună, a unor adevăruri comune.
Mircea V. Ciobanu
