Noi toți ne dorim revenirea la acel status-quo de la 1918 din câteva motive rezonabile, evidente și chiar banale. De exemplu, ne dorim re-Unirea pentru ca să nu mai existe hotar pe Prut (am termina cu prezentarea pașapoartelor, controalele, timpul pierdut, taxele vamale); pentru ca să avem aceleași instituții care să funcționeze pe același teritoriu (să nu mai votăm de câteva ori în plus, să nu mai pierdem vremea cu campaniile electorale, să nu mai stabilim agende publice discordante, să nu mai irosim resurse cu organizarea administrativă și cu funcționărimea), pentru ca să avem manifestări comune ale culturii noastre comune (să nu mai sărbătorim două zile naționale, să nu mai avem trasee cultural-turistice diferite, să nu ne mai facem de râs chinuindu-ne să legitimăm existența unei națiuni moldovenești, căutând mituri, legende și simboluri culturale „naționale” moldovenești, să nu ne mai invităm unii pe alții, românii de pe ambele maluri, pe la evenimente, în calitate de „invitați internaționali”).
Și ar mai fi multe alte aspecte, de ordin spiritual și practic, care ar putea fi enumerate în acest context. Dar mă voi opri aici, fiind convins că cititorii le cunosc pe din afară. Ceea ce contează, însă, este unde am putea ajunge pornind de la aceste aspirații, pe care le împărtășim noi, unioniștii, care risc să afirm că suntem și majoritari în cadrul națiunii române. Adică cca 70% din populația României și a diasporei (vreo 15 milioane) și cca 25% din populația RM (vreun milion cu tot cu emigranți), din totalul de cca 27 de milioane de români. Sigur, cifrele sunt aproximative, dar sunt singurele care provin din surse credibile.
Vedem din aceste cifre că, de fapt, „problema” pentru unioniști, este în stânga Prutului, unde foarte puțini ar vota în favoarea Unirii la un eventual Referendum. Care ar putea fi, așadar, soluția? Să fie vorba doar despre promovarea ideii de Unire, prin tot soiul de manifestații, mesaje și îndemnuri publice, sau despre ceva mai mult, fără a renunța, totuși, la primele? Ei bine, eu cred în a doua variantă, în cea care presupune mai mult decât transmiterea unor mesaje publice. Iar mai mult înseamnă, astăzi, la nouă luni de la semnarea Acordului de Asociere, de la accederea în Zona de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător și nu în ultimul rând, de la liberalizarea regimului de vize cu UE, să sprijinim procesul de integrare europeană și să-l transformăm, mai ales din ipostaza noastră de unioniști, într-o aspirație complementară unionismului.
A opune ideea europenizării cu cea a unificării este o cale dăunătoare. La fel cum dăunător este raționamentul conform căruia aderarea la UE se poate produce doar prin Unire. Mai rezonabil este raționamentul Unirii prin integrare europeană (nu neapărat aderare), or integrarea europeană este un proces în care RM este profund angrenată. Asta înseamnă că toate aspirațiile unioniste enumerate mai sus vor avea cu atât mai multe șanse de realizare, cu cât unioniștii vor sprijini integrarea europeană. Mai mult, unele dintre aceste aspirații deja s-au realizat (circulație înlesnită între cele două maluri, proiecte educaționale, culturale, economice, politice și de infrastructură comune, cooperări din ce în ce mai strânse la nivel local, central, academic și multe-multe altele). Prin urmare, indiferent dacă toți membrii UE ne vor accepta în calitate de membri la un moment dat, sau dacă însăși UE va mai exista în acel moment, sarcina pe care o avem în față este să muncim la omogenizarea celor două societăți până la punctul în care Unirea va deveni o simplă formalitate. A promova Unirea de dragul Unirii, riscând ca a doua zi cei care s-au unit să reclame diferențele prea mari dintre ei, condamnând-o, ar fi catastrofal. Tocmai de aceea ar fi o mare neghiobie ca unioniștii să renunțe la sprijinul financiar, logistic și uman al Uniunii Europene cu scopul aducerii societății noastre la nivelul celorlalte state europene, inclusiv la cel al României, doar pentru că accederea automată în UE a RM în calitate de conglomerat de județe românești, ar fi mai simplă. Asta chiar dacă teoretic, ar fi mai simplă, dar practic am risca să pățim ca naivul care renunță la vrabia din mână pentru porumbelul de pe gard.
