Basarabenii din sportul românesc (1). Frații Vîlcov

Este vorba de istoria unor sportivi de performanță născuți în Basarabia, RSSM și Republica Moldova, dar care din variate motive au cunoscut consacrarea în sportul românesc. Necesitatea unui asemenea demers este mai mult decât evidentă. În primul rând, îndelungatele mele preocupări pentru sport și istoria sportului mi-au scos în față istorii ale unor oameni deosebiți, despre care nu știam nimic, numele lor fiind ascunse în anonimatul timpului. Asta chiar dacă în perioadele lor de glorie făceau spectacol în sportul european și mondial. Timpurile vitrege și preocupările unor regimuri odioase pe ambele maluri ale Prutului au acoperit această strălucire cu neuitarea.

Apoi, o astfel de istorie ne-ar fi așezat pe noi, ca identitate românească înstrăinată și alterată, alături de alte valori ale sportului românesc, ca o reflecție firească a acestei unități. Numele grele pe care le-am dat sportului românesc, european și mondial ne obligă să facem acest lucru, din respect față de aceste personalități, dar și dintr-o obligație de pământenie, de multe ori uitată sau neglijată. În cele din urmă, o astfel de investigație ar echilibra o opinie, în general puternic ideologizată și politizată, privind natura sovietică și comunistă a sportului moldovenesc, pe care dorește să fie așezată nu doar istoria sportului nostru, dar și societatea moldovenească în general. Într-o suită de reflecții anterioare asupra evoluției sportului moldovenesc sub comunism, care pot fi recitite într-o lectură paralelă pe paginile TIMPULUI, spuneam că reperele identitare ale sportului nostru sunt în esență puternic impregnate de moștenirile perioadei sovietice.

Prin urmare, o ancorare a performanțelor noastre în dimensiune românească oferă o altă perspectivă, deseori neglijată tocmai pentru a accentua primordialismul sovietic și rusesc. Și n-ar fi corect și echitabil, din moment ce străluciri și tresăriri de performanță basarabenii noștri au avut și înainte de comunism, în perioada interbelică. Dar și în comunismul românesc, unde s-au impus la cel mai înalt nivel, fiind printre cei mai de valoare atleți ai lumii.

Istoria sportivilor basarabeni din sportul românesc poate fi divizată convențional în trei perioade: a. perioada interbelică, atunci când Basarabia era parte integrantă a României. Este perioada când sportul nostru s-a sistematizat și sedimentat propriu-zis, dezvoltând frumoase tradiţii cu caracter local şi naţional, echipele și sportivii basarabeni evoluând în campionatele şi cupele României, iar cei mai buni erau convocaţi la echipa naţională a României, fiind astfel activ încadraţi în circuitul sportiv european şi mondial. Reprezentativi pentru această epocă sunt cazurile fraților Vîlcov și al lui Nicolae Simatoc; b. perioada comunistă este marcată de profunde transformări politice și frontaliere, care a făcut ca mii de basarabeni să se refugieze peste Prut, ca rezultat al ocupațiilor repetate sovietice din 1940 și 1944.

Printre aceștia s-au regăsit și viitorii mari campioni și oameni de sport ai României, printre care atleta Lia Manoliu, marele cronicar sportiv Ioan Chirilă, dar și descendenții basarabenilor refugiați, cum ar fi tenismenul Ilie Năstase; c. perioada post-comunistă aduce alte valențe de reprezentativitate basarabeană în sportul românesc, de această dată marcate de cele mai multe ori de situația economică și socială din R. Moldova, care a determinat mai mulți sportivi moldoveni să facă performanță în România. Printre cei mai cunoscuți sunt campionii mondiali Valeriu Calancea și Victor Mihalachi, dar aici poate fi înscris și boxerul Constantin Bejenaru, care actualmente este cel mai valoros boxer profesionist basarabean, aflat în Statele Unite.

Valențe ale fotbalului basarabean interbelic

După Primul Război Mondial, Basarabia, împreună cu alte provincii româneşti înstrăinate – Transilvania, Banat şi Bucovina, a devenit parte integrantă a statului românesc unitar, iar odată cu aceasta legată și în dimensiune sportivă de restul românilor. În ciuda dificultăţilor provocate de consecinţele războiului şi de procesul de integrare în noile structuri româneşti, sportul din Basarabia s-a revigorat rapid şi începea tot mai mult să capete contur de performanţă. Fotbalul a fost, indiscutabil, cel mai popular sport în provincie şi nu este întâmplător faptul că primul campionat oficial organizat aici în perioada interbelică a fost cel de fotbal.

Putem constata existenţa a două perioade distincte în fotbalul basarabean interbelic. Prima perioadă este între anii 1924 şi 1932, când fotbalul basarabean a reuşit prin evoluţia cluburilor sale Fulgerul, Mihai Viteazul şi Sporting să se impună în fotbalul românesc, aici jucând fotbalişti de valoare, cum ar fi cei trei fraţi Vîlcov, Hoksary, Stock, Killianovitz, Rech, deveniţi şi membri ai echipei naţionale a României. De patru ori echipele basarabene au reuşit să ajungă printre cele mai bune patru echipe româneşti, în anii 1925 şi 1926 prin Fulgerul, iar în 1928 şi 1930 prin echipa Mihai Viteazul. După turneul final din 1930, cei mai buni fotbalişti basarabeni ai momentului, cei trei fraţi Vîlcov, vor ajunge la campioana României ‒ Venus Bucureşti.

A doua perioadă din fotbalul basarabean interbelic este cuprinsă între anii 1932 şi 1940, când atestăm o decădere a jocului cu balonul rotund, fapt datorat atât plecării celor mai buni fotbalişti basarabeni la cluburile centrale, cât şi introducerii sistemului divizionar în România, ceea ce a complicat accesul pe prima scenă a fotbalului românesc. Rivalitatea s-a desfăşurat în această perioadă între cluburile din vestul şi nordul României, care moşteniseră tradiţiile fotbalistice austro-ungare, şi cluburile bucureştene, unde era centrată viaţa politică şi economică a ţării. Basarabia avea şi o situaţie economică mai precară în cadrul statului român, fapt ce nu întreţinea climatul de concurenţă fotbalistică, în comparaţie cu alte regiuni ale României.

Dar Basarabia a continuat să producă talente, unul dintre acestea fiind Marius Beraru, născut la 28 noiembrie 1920 la Chişinău şi component al echipei Mihai Viteazul în anii 1937-1940. Din 1940 până în 1945 acesta a fost membru al echipei Sportul Studenţesc Bucureşti, iar ulterior membru al echipelor Prahova şi FC Ploieşti în anii 1945-1950. La 11 octombrie 1942 a fost convocat de selecţionerul Jean Lăpuşneanu la naţionala României în amicalul contra Croaţiei, încheiat la egalitate 2:2. După încheierea carierei fotbalistice, acesta a activat ca antrenor în anii 1950-1980, în mod special la cluburile din Iaşi – Penicilina, CSM, Politehnica şi Constructorul. Marius Beraru împreună cu Petea Vîlcov şi, ulterior, cu Nicolae Simatoc au fost cei trei basarabeni care au jucat vreodată pentru echipa naţională a României.

Frații Vîlcov – tripleta de aur basarabeană a fotbalului românesc

Istoria acestor trei frați fotbaliști – Colea (1909-1970), Petea (1910-1943 ) și Volodea (1916-1952) – este de-a dreptul spectaculoasă și unică, de un dramatism excepțional, demnă, ca și istoria lui Simatoc, de o carte și un film. Dar înainte de toate, de o reașezare a acestora în panteonul de glorie a sportului și istoriei Basarabiei.

Născuţi la Bolgrad, în familia unui preot, ei au venit, aşa cum am văzut anterior, la Venus Bucureşti de la echipa basarabeană Mihai Viteazul în perioada interbelică. Culorile clubului erau negru-alb, iar jucătorilor acestei echipe li se mai spunea „Dracii negri”. Palmaresul acestei echipe este unul de invidiat, 8 titluri de campioană în perioada interbelică, dominând clar campionatul României în acea perioadă. Cei trei fraţi au adunat împreună zece titluri de campioni ai României: Colea, cel mai mare (3 titluri), Petea (5 titluri) şi Volodea (2 titluri). Petea, care a fost cel mai titrat dintre fraţi, a jucat şapte meciuri pentru naţionala României, înscriind patru goluri. În 1940 a fost decorat cu distincţia regală „Meritul Cultural pentru Sport”, clasa a II-a. În anul 1941, Petea a fost înrolat în Armata Română și a fost trimis pe Frontul de Est. În anul 1943, Petea Vîlcov avea să moară luptând împotriva sovieticilor în stepa Calmucă. Totuși cauzele morții sale nu sunt clare și nici nu s-a încercat după război să se găsească un răspuns, deoarece luptase contra sovieticilor.

Ceilalţi doi fraţi au supravieţuit războiului şi au devenit la scurt timp antrenori ai echipei naţionale a României, Colea antrenând chiar nou-creatul club al Armatei ‒ CSCA (viitoarea Steaua). Sub conducerea lui Colea Vîlcov, echipa României a susţinut în perioada 1947-1949 şase meciuri, din care a învins în trei (cu Albania, Bulgaria şi Polonia) şi a pierdut tot în trei (cu Iugoslavia, Albania şi Cehoslovacia), cu un golaveraj de 12:10 în favoarea „tricolorilor”. Celălalt frate Vîlcov, Volodea, a stat la timona echipei naţionale a României doar patru luni, timp în care a susţinut un singur meci, cu Cehoslovacia la 21 mai 1950, în care a jucat la egal 1:1. Colea Vîlcov a devenit în anul 1947 antrenor-asistent la CSCA, iar la puţin timp i-a succedat lui Coloman Braun-Bogdan la timona principală a clubului militar. Cu Nicolae Vîlcov la conducerea tehnică, Steaua (sub titulatura CSCA) va cuceri în anul 1949 primul său trofeu – Cupa României.

Volodea a murit curând, în decembrie 1952, la vârsta de numai 36 de ani, contractând o tuberculoză. Nicolae a mai antrenat echipe precum Juventus Bucureşti, Dinamo Bucureşti şi Politehnica Iaşi. La Dinamo București, Colea Vîlcov a antrenat împreună cu Angelo Niculescu, marele și regretatul antrenor român, care a dus echipa națională a României, după treizeci și doi de ani, la Campionatul Mondial din Mexic 1970. Acesta și-a amintit cu multă căldură și de fraţii dragi Vîlcov, pe care i-a întâlnit în diverse ipostaze, fie ca sportivi, fie ca antrenori. „Erau caracterizaţi ca băieţi educaţi, de mare sportivitate şi corectitudine. Cel mai bun dintre ei era Petea Vîlcov, care juca inter stânga la Venus. Era apreciat de public, poseda un bun picior stâng, cu care înscria foarte multe goluri”, povesteşte A. Niculescu, care, alegând o comparaţie între Messi şi Ronaldo, a spus că Petea Vîlcov semăna mai mult cu primul, fiind deopotrivă un bun jucător în teren şi un excelent marcator. Despre Colea Vîlcov ne-a spus că a fost unul dintre marii antrenori români atât la nivel de naţională, cât şi la nivel de club, unul dintre puţinii care au antrenat ambele mari rivale ‒ Steaua şi Dinamo. A murit în martie 1970, iar în România au rămas doi fii ai săi, Nicolae (doctor, inginer, fizician) şi Alexandru (inginer), ambii jucând fotbal de performanţă, primul la Venus UCB (1947-1949), al doilea la Politehnica Timişoara (1960-1963).