Dar a existat oare în trecut sau există astăzi o asemenea formă de naționalism? Mai au oare moldovenii (românii basarabeni) resurse interne pentru a mai fi și „naționaliști șovini”?
Vede unul Dumnezeu că Basarabia nu a fost nicicând naționalistă. Și nu este nici astăzi. De când acest spațiu dintre Prut și Nistru a fost rupt de ruși din trupul vechii Țări a Moldovei, în 1812, populația băștinașă a fost ca o vatră de jăratic acoperită cu cenușă – cărbunii au mocnit, dar nu s-au aprins, pentru că atunci când începea să adie o boare de vânt și era gata-gata să se aprindă, rușii aveau grijă să-i bată cu cleștele sau să toarne apă peste ei. În Basarabia ocupată de ruși nu au existat, în definitiv, orașe naționale. Unde dar putea să apară naționalismul – în stânele cu oi? Basarabia nu a fost niciodată stat, aici nu au existat nicicând orașe cu burghezie (nobilime), proletariat și intelectualitate naționale, deși nu a putut exista naționalism șovin – nici în sec. XIX, cât a fost o simplă gubernie țaristă, și nici în sec. XX, când Basarabia a avut statut de „republică” (autonomă, apoi unională) sovietică socialistă.
Moldova din stânga Prutului a avut nenorocul să fie o regiune mărginașă a Moldovei istorice. Toate centrele mari de cultură, ca focare de „naționalism”, s-au aflat peste Prut. Când rușii au răpit-o, Basarabia nu avea o „infrastructură” culturală capabilă să reziste furtunilor deznaționalizării rusești. Ruptă de matcă, populația românească a acestei regiuni a fost izolată și supusă unui proces diabolic de deznaționalizare. Ea poate fi comparată cu o creangă, tăiată de la trunchi, care a supraviețuit numai din rezervele de sevă proprie. De unde putea să aibă această populație, transformată într-o turmă necuvântătoare, forțe ca să nască mișcări „naționalist-șovine”?
… Există o culegere extraordinară de articole („Scrisori din Basarabia”), scrise în deceniul nouă al sec. XX de un ziarist basarabean (semna cu pseudonimul Basarab) și publicate în ziarul bucureștean „Telegraful”. E o carte plină de mărturii documentare privind situația românilor basarabeni aflați sub jugul rusesc, mărturii care explică exhaustiv rădăcinile actualei drame naționale (identitate) a românilor din R. Moldova. Mă gândesc că, dacă s-ar scrie azi un curs de istorie a Moldovei, așa cum vor azi comuniștii, dar o istorie obiectivă, aceasta ar fi cea mai antirusească istorie scrisă cândva în vreo țară a lumii. Pentru că ar fi o istorie a exterminării naționale a basarabenilor, o istorie a genocidului practicat de ruși față de noi.
Moldoveanul Eminescu este unul dintre puținii intelectuali români care a înțeles și a formulat acest mare adevăr: „Însăși numele „Basarabia” țipă sub condeie rusești”. A țipat acest nume sub condeiele rusești în secolele XIX și XX. Țipă acest nume și astăzi în computerele rusești. Rușii au sugrumat brutal totul ce era național, românesc din care cauză încă la sfârșitul sec. al XIX-lea basarabenii erau o populație rătăcită, lipsită de conștiința adevăratei sale identități naționale. Iată ce scria Basarab din Chișinău în una din corespondențele sale din 3 februarie 1885: „Sunt oameni însă care s-au obișnuit la lanțuri, sunt ochi care orbesc de lumină, care nu văd, ca bufnița, decât atunci când soarele apune, învăluindu-se în mantaua nopții. Acești oameni, fie ei ruși, ruteni, poloni, moldoveni din Basarabia, ovrei, caucazieni, miopi din educația primită în școli rusești, pierd cu desăvârșire trăsăturile lor caracteristice, inerente lor ca oameni ce aparțin unei rase și se transformă într-un tip care există numai și numai în Rusia. Acest tip poartă numele de inorodeț, ce poate fi tradus cu cuvintele de altă rasă (de alt neam).
Disprețuit de rusul propriu-zis, vorbind limba rusească cu un accent străin, având trăsăturile caracteristice ale poporului din care face parte, acest inorodeț se consideră în societatea rusă de un străin recalcitrant și care nu vrea, nu voiește să devină rus. Aceasta o dată stabilit, viața inorodețului devine de nesuferit în Rusia. În Rusia prin toate straturile societății cuvintele de hahol (rutean), jid (ovrei), moldovan (român, kavkaskaia halava (caucazian), ciuhnea (finlandez) etc., etc. sunt cuvinte insultătoare. Cu toate astea, boala ciudată de a-și renega naționalitatea, de a se declara, jurând pe mormintele părinților, rus din naștere, bântuie cu furie Rusia. Un Gurko rutean, niciodată nu va permite nimănui să-l considere de atare și se declară rus pursânge; un Boris Melikoff, armean din Caucaz, te va măcelări auzind că pui la îndoială originea sa rusească; un Samuil Samuilovici Poliakoff te va declara obraznic dacă vei avea cutezanța să-l consideri de ovrei; un român din Basarabia, aparținând, bineînțeles, clasei de mijloc și care și-a făcut studiile în școlile rusești, va protesta din răsputeri auzindu-se declarând că este român – și fiecare din acești oameni cu un ifos mare îți vor striga cu accentul lor caracteristic: „ia russki”! (Sunt rus!)”. Reamintesc cititorilor că această dramatică situație se atestă în Chișinăul anului 1885).
Cum s-a ajuns la situația dată? Îmi permiteți să răspund printr-un alt citat din lucrarea vizată: „Tinerimea basarabeană, care aparține burghezimii de mijloc, se rusifică într-o proporțiune înspăimântătoare. Oamenii care abia vorbesc rusește sau care scriu într-un mod nepermis rusește se zic a fi ruși, nebăgând bieții de seamă că rusul râde de dânșii și îi disprețuiește. Acești oameni, în loc de a se duce în popor, de a-l ridica din starea intelectuală în care a decăzut, în loc de a se apropia de românii de prin sate, petrec viața lor în a se umili înaintea celor puternici, neavând în sânul lor forța trebuincioasă pentru a sfărâma lanțurile infame care înlănțuiesc ființa omenească”. („Telegraful”, nr. 3810, 10 februarie 1885).
E un fenomen pe care îl cunoaștem, nu? Oare nu avem azi și nu am avut ieri aceeași situație? S-a schimbat oare ceva? Oare mai ieri, până la declararea Independenței, moldovenii din „clasa mijlocie”, adică cei din nomenclatura de partid și de stat, nu erau „rusificați în proporțiuni înspăimântătoare”, fiindu-le rușine să se recunoască drept moldoveni”, aceasta era o condiție ca să obțină posturi, să parvină. Dar oare astăzi nu avem aceeași situație, e adevărat, un pic „evoluată”? Azi se face că, la golanii bătrâni care au deportat floarea satelor în ‘40 și în ‘49, azi se adaugă o haită nu prea numeroasă de cățelandri mai tineri, cu părul lins, de cei hrăniți cu literatură română care știu să muște de acolo de unde te doare. Românofobia moldovenilor ce aparțin astăzi „burgheziei de mijloc” basarabene din sec. XIX. Ca și acum un secol, azi „moldovanin” înseamnă „durak”, „bîk”, „mul”, la care se mai adaugă „rumân”, „fașist”… Azi, pentru comuniști, (ruși) „român” este sinonim cu „dușman al statului Republica Moldova”. Renegații se declară „moldoveni” (cu sensul „antiromâni” și „ne-români”). „Argumentul forte” al istoricilor de curte e că „moldovenii” se recunosc ca moldoveni, dar nu ca români… Dar cum ar putea ei să se recunoască drept români după ce două secole la rând politica antiromânească le-a provocat mutații în însuși codul lor genetic? Chinezii au un proverb: „Dacă unui om îi vei spune zece zile la rând că el e măgar, în a unsprezecea zi el îți va cere fân”…
Cum (putea) poate, în asemenea condiții, să apară „naționalismul” basarabean? Există oare astăzi la noi o mișcare cu adevărat naționalistă sau unionistă care contestă statalitatea Republicii Moldova, așa precum pretind comuniștii și renegații rusofili? Doamne, Dumnezeule! Dacă ar exista așa ceva, am avea oare ceea ce avem: o guvernare comunistă antiromânească, o reprimare brutală a manifestelor de simțire românească, o românofobie sinonimă cu xenofobia? La noi, orice manifestare de elementară demnitate națională e declarată naționalism, în schimb, manifestările xenofobe de antiromânism sunt calificate drept „patriotism moldovenesc”. N-au înțeles nici democrații de ieri, nu înțeleg nici comuniștii de azi că statul Republica Moldova nu poate fi edificat de treucari – un grup mic de renegați naționali, aflați mereu lângă treuca Rusiei, indiferent cine e „bosul” – Snegur, Lucinschi sau Voronin. De doi ani și ceva, regimul Voronin încearcă să nască un curent reprezentativ de „naționalism moldovenesc”, „naționalism statal”, dar nu reușește – cu treucarii nici asta nu le va reuși.
După ce am publicat în TUMPUL din 7 martie interviul cu ambasadoarea SUA în Republica Moldova, Pamela Hyde Smith, câteva ziare „patriotice” au rânjit satisfăcute. Ele s-au prefăcut că nu înțeleg căror „grupuri etnice” li s-a adresat ambasadoarea SUA și de ce le-a sfătuit „să lase trecutului toate divizările etnice, lingvistice și istorice”… Așa e, în țările normale „cetățenia este o parte importantă a identității”, dar la noi e altfel pentru că rusul care s-a născut aici, în Republica Moldova, nu știe limba acestei țări, nu se consideră moldovean și, din „datorie patriotică”, e antiromân. De exemplu, Vadim Mișin, vicepreședintele Parlamentului Republicii Moldova, se consideră oare moldovean? L-ați auzit vreodată pe Mișin declarând, nu în limba rusă, dar în LIMBA OFICIALĂ a acestui stat: „Eu sunt moldovean și mă mândresc că-s cetățean al acestei țări”?
Azi, Moldova se află la o nouă răscruce. Ea nu e naționalistă, ea nu are puteri, dar nici nu trebuie să devină naționalistă; în același timp, însă, ea nu va putea supraviețui, decât prin renașterea elementului național originar românesc. Pierderea acestui element și înlocuirea lui cu altul, vulgar și lipsit de substanță spiritual-culturală autentică, riscă să împingă Basarabia într-o zonă a barbariei moderne și, în loc de o societate polietnică, policulturală și polilingvistică, vom avea una fără individualitate etnică, primitivă și monolingvă.
Care e soluția? Indiscutabil, naționalismul vulgar, șovin („absolut”) nu e o salvare, deoarece, cum zicea Țuțea, e „impracticabil”. Acest tip de naționalism duce la izolare, întuneric și vărsare de sânge. Dumnezeu a dat loc destul pentru toți și aici, în Moldova, încăpem cu toții – și noi, și rușii, și găgăuzii, și ucrainenii. Cu o condiție – să nu ni se refuze dreptul (dar și obligațiunea!) de a fi cei care suntem cu adevărat. Acest tip de „naționalism” este o necesitate istorică pentru R. Moldova.
Atâta timp cât nu vom fi lăsați în firea noastră și ni se va „confecționa” o altă identitate națională, aici nu va fi liniște. Cărbunii ceia mocnind odată și odată se vor aprinde, și atunci poți să-i bați nu cu cleștele, ci cu rachetele, poți să-i calci cu tancurile și să torni peste ei toată apa Mării Negre, că nu-i vei mai putea stinge…
21 martie 2003
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
