Faptul că demisia şi înlocuirea guvernului Vaida-Voevod a fost rezultatul acestei mentalităţi este confirmată de poziţia pe care a adoptat-o guvernul Averescu la viitoarele tratative cu Rusia Sovietică. Deşi, personal sprijinea încercarea de a obţine o înţelegere cu sovieticii, primul-ministru român Al. Averescu a întâlnit o opoziţie puternică, în acest sens, din partea lui Take Ionescu, puternic influenţat de poziţia de la Quai d’ Orsay şi susţinut de regele Ferdinand I. Rezultatul acestei divergenţe de poziţii în cadrul guvernului s-a materializat prin aceea că, deşi negocierile nu au fost întrerupte, România „s-a retras discret”.
Atitudinea României era condiţionată, în mare măsură, de poziţia Franţei faţă de Rusia Sovietică. Aflat la Paris, Take Ionescu a înţeles că Franţa nu va accepta tratativele cu Moscova şi propunea României să nu se grăbească în negocierile cu Sovietele, deoarece Quai d’Orsay nu a acceptat niciodată ideea unor tratative româno-sovietice.
Privită prin prisma războiului sovieto-polon şi a propunerii franceze făcute României de a intra alături de polonezi în război contra Rusiei Sovietice, atitudinea Franţei este explicabilă. Chiar dacă s-a abţinut de la intervenţie împotriva Rusiei Sovietice, fapt remarcat şi de Moscova, România a adoptat cu multă rezervă tratativele cu guvernul sovietic. Aceasta se întâmpla atunci când Sovietele, cântărind fluctuaţiile de pe fronturile polonez şi de sud cu posibilitatea unei alianţe româneşti cu Polonia şi Ungaria sub auspiciile Franţei, deveneau tot mai insistente în a obţine cu orice preţ neutralitatea României.
La 6 august 1920 Gh. Cicerin a cerut reluarea tratativelor întrerupte din cauza unei neînţelegeri inexplicabile odată cu schimbarea guvernului Vaida-Voevod. El se declara în continuare de acord pentru o conferinţă de pace cu România, fiind convins că astfel puteau fi obţinute mari avantaje pentru ambele părţi prin soluţionarea amicală a problemelor teritoriale şi economice între cele două state.
Prin scrisoarea din 29 august 1920 către Take Ionescu, Comisarul sovietic de externe arăta, din nou, că singura cale de înţelegere între cele două state era aceea a negocierilor directe. Gh. Cicerin îşi arăta rezerva faţă de iniţiativa Marii Britanii care propunea negocieri în grup între ţările limitrofe şi Rusia Sovietică. Guvernul sovietic invita România să urmeze exemplul Țărilor Baltice, Finlandei şi Poloniei, arătând că momentul era extrem de favorabil pentru România.
Schimbul de note între cele două state a continuat şi în septembrie, dar relaţiile sovieto-române nu au reuşit să depăşească acest stadiu al tratativelor. Cu toată experienţa lui Take Ionescu, aprecia Al. Vaida-Voevod în una din şedinţele Adunării Deputaţilor, el n-a evaluat corect şansa irepetabilă a ţării de a încheia cu Rusia Sovietică tratatul de normalizare a relaţiilor dintre cele două state într-un moment, când diplomaţia sovietică era interesată în accelerarea şi finalizarea tratativelor.
Judecată prin prisma politicii, urmată de ministrul român de externe, această atitudine are altă explicaţie. Take Ionescu negociase la Paris şi Londra detaliile tratatului prin care Consiliul Suprem trebuia să-şi îndeplinească promisiunea de la 3 martie 1920. În opinia sa, recunoaşterea Unirii Basarabiei de către Marile Puteri avea o valoare mai mare decât validarea acestuia de partea sovietică. În şedinţa Camerei Deputaţilor din 9 iulie 1921, Take Ionescu a declarat că refuză să trateze cu Rusia Sovietică chestiunea Basarabiei şi atâta timp cât va fi responsabil de politica externă a României, va considera această problemă închisă. Chiar în condiţiile când guvernul sovietic ar fi oferit recunoaşterea Basarabiei, ministrul român de externe considera că România nu are nevoie de ea. Gr. Gafencu arăta ulterior că T. Ionescu a declarat, în repetate rânduri, că România nu putea urma faţă de Rusia Sovietică altă politică decât politica marilor săi aliaţi. „Take Ionescu nu a trăit destul ca să-şi dea seama că această formulă n-a mai însemnat nimic: fiecare aliat a avut faţă de Rusia o altă politică”, concluziona diplomatul român.
Această politică mai are însă o explicaţie. Pentru oamenii politici români, crescuţi în cultul democraţiilor occidentale, care au ajuns să facă un mit din sprijinul Parisului în momentele cheie ale istoriei româneşti, garanţia dată de Marii Aliaţi României era considerată pe deplin suficientă.
În aceste condiţii, la 28 octombrie 1920, după ce a semnat Tratatul colectiv asupra frontierelor, care stipula recunoaşterea graniţelor comune între statele ce obţinuseră teritorii în urma dezmembrării monarhiei dualiste, T. Ionescu primea din partea Consiliului Ambasadorilor tratatul care recunoştea Unirea Basarabiei cu România.
Semnificaţia sa deosebită pentru viitorul Basarabiei impune o analiză mai amplă conţinutului acestui tratat. Tratatul, care recunoştea suveranitatea României asupra Basarabiei, era semnat de Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia şi România, intrând în istorie sub denumirea de protocolul sau convenţia basarabeană. Conform normelor de drept internaţional, tratatul din 28 octombrie 1920 urma să intre în vigoare la ratificarea sa de către părţile semnatare. Cu această rezervă, valabilitatea tratatului era puternic afectată. Privit în timp, din punct de vedere juridic, el n-a mai intrat în vigoare din cauza faptului, că partea japoneză, din motive la care vom reveni la momentul oportun, i-a refuzat ratificarea. Asupra formulărilor tratatului se pot aduce şi alte obiecţii. Privit comparativ, protocolul basarabean era un pas înapoi faţă de hotărârea Consiliului Suprem din 3 martie 1920.
Ca şi acordul sus-amintit, tratatul din 28 octombrie 1920 recunoştea Unirea Basarabiei cu România în baza dreptului popoarelor la autodeterminare, menţionând, din punct de vedere istoric, geografic, etnografic şi economic caracterul românesc al provinciei dintre Prut şi Nistru. Marile Puteri Aliate au admis şi votul exprimat de reprezentanţii „Sfatului Ţării” în dorinţa de realipire la România, ceea ce oferea o garanţie juridică Unirii.
La prima vedere, importanţa pactului rezida în întregime din partea tratatului care recunoştea suveranitatea României asupra Basarabiei. Era şi firesc, deoarece avea prioritate logică, dorindu-se, în sfârşit, o soluţionare a problemei Basarabiei. De aici şi entuziasmul care a cuprins opinia publică şi cercurile politice româneşti la semnarea tratatului. În realitate, miezul pactului era în cea de-a doua parte ce cuprindea problemele care decurgeau din această suveranitate. Recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România nu cerea o formă determinată, deoarece putea fi considerată un fapt împlinit. De aceea, recunoaşterea n-a fost menţionată în tratat ca excepţională. Ea constituia premisa necesară a tratatului în cauză şi nicidecum elementul său indispensabil. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, recunoaşterea juridică a suveranităţii româneşti asupra Basarabiei nu cerea o formă specială, deoarece nu exista necesitatea unei ratificări în particular. În acest sens, exista hotărârea Consiliului Suprem din 3 martie 1920. Ratificarea prevăzută în pact era necesară pentru a doua sa parte, adică pentru problemele ce decurgeau din recunoaştere. „… Pornind de la necesitatea de a regla pe calea dreptului problemele care decurg din recunoaşterea deja înfăptuită (s. a.) a suveranităţii României asupra Basarabiei, puterile contractante au decis să semneze prezentul pact…”, iată care era esenţa acestui tratat. Europa nu putea lăsa nesoluţionate problemele ce consemnau statutul juridic al locuitorilor Basarabiei, altfel spus problema minorităţilor, cât şi pe cele care se interferau cu interesul raporturilor internaţionale la navigaţia fluvială şi participarea României la datoria publică a Rusiei.
Tratatul din 28 octombrie 1920 mai conţinea câteva handicapuri serioase. Angajamentul asumat de Consiliul Suprem, prin decizia din 3 martie 1920, de a acorda tot sprijinul posibil în eventualitatea că Rusia Sovietică ar ataca frontierele legitime ale României, făcea loc hotărârii prin care Moscovei i se dădea dreptul de a pune în discuţie unele chestiuni de formă ale suveranităţii româneşti în Basarabia. În plus, Consiliul Suprem îşi rezerva dreptul de a hotărî asupra cerinţelor şi revendicărilor Rusiei Sovietice, precum şi de a examina şi decide asupra dificultăţilor care ar fi apărut în urma aplicării acestui tratat. Aceasta însemna că România, liberă să hotărască în celelalte teritorii ale statului, era privată de exercitarea acestui drept în Basarabia, fiindcă se putea pomeni, în orice clipă, în faţa tribunalului Consiliului Suprem. Eventualitatea unui aranjament între România şi Rusia Sovietică urma a fi supusă mediaţiunii Marilor Aliaţi, a căror poziţie a fost sesizată cu ocazia tratativelor româno-sovietice din primăvara-vara anului 1920. Părea, deci, firească nedumerirea opiniei publice româneşti în legătură cu decizia puterilor semnatare de a „…lăsa o portiţă liberă viitorului guvern rus pentru a se amesteca în unele chestiuni, fie legate chiar şi de detaliile tratatului”.
Cu toate rezervele existente, tratatul din 28 octombrie 1920 a fost primit cu entuziasm de către cercurile politice de la Bucureşti şi de opinia publică românească care a considerat, astfel, problema Basarabiei definitiv soluţionată. Al. Averescu a declarat că Unirea Basarabiei cu România era recunoscută, iar chestiunile secundare referitoare la schimbarea de suveranitate, soluţionate prin convenţie, sunt singurele hotărâri care vor determina relaţiile între România şi Rusia Sovietică. Mai categoric, ziarul „Adevărul” din 25 noiembrie 1920, afirma că România putea trata cu Rusia Sovietică doar pe temeiul recunoaşterii Basarabiei şi neintervenţiei reciproce în afacerile interne. În ceea ce priveşte politica României faţă de statul sovietic, ea era posibilă atunci când Marile Puteri Aliate ar fi avut o poziţie definită între ele. „Făcând parte din înţelegerea statelor victorioase şi având cu ele Convenţia, care-i recunoştea suveranitatea asupra Basarabiei, România nu are nevoie mai mult ca nimeni ca o asemenea politică să ia fiinţă” arăta ziarul românesc.
Privind retrospectiv istoria interbelică a Basarabiei, trebuie să recunoaştem că lacuna cea mai gravă a tratatului de la 28 octombrie 1920 a fost absenţa unui acord prealabil cu Rusia Sovietică în această problemă. Protestul vehement al Moscovei în nota din 1 noiembrie 1920, prin care a contestat valabilitatea protocolului basarabean şi autoritatea Aliaţilor în problema Basarabiei, a fost doar începutul unei politici ce a marcat relaţiile sovieto-române în perioada respectivă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
