Bătălia diplomatică pentru Basarabia (XX). Acțiunea subversivă sovietică (1)

Dacă studierea acestui aspect al problematicii a fost prioritară în cercetările istoriografice, atunci chestiunea implicării acestui statut asupra situaţiei interne a Basarabiei a fost evitată tendenţios de istoriografie. Ezitarea este cât se poate de explicabilă. Tentativa de a cerceta interdependenţa dintre internaţional şi naţional, dintre extern şi intern în problema Basarabiei comportă riscul de a confunda, în definitiv această limită. Tracul istoriografic legat de implicaţiile politice ale problemei Basarabiei, persistent de altfel până în prezent, a oprit formularea unei întrebări vitale pentru cercetarea istoriei acestui teritoriu în perioada dintre cele două războaie mondiale: a fost Basarabia interbelică o problemă internă românească sau o reflectare a unei situaţii internaţionale nesoluţionate? Pentru a atenua din caracterul atât de categoric al afirmaţiei, seria de articole ce urmează au ca scop esenţial stabilirea unui tablou cât mai exact al interdependenţei dintre aceste fenomene şi al implicării lor asupra istoriei Basarabiei. Faptul că nesoluţionarea internaţională a problemei Basarabiei şi-a pus amprenta asupra evoluţiei interne a acesteia în structurile româneşti, iar Bucureştiul, prin politica promovată în Basarabia, au turnat apă la moara propagandei sovietice, este indiscutabil. Importantă însă, este oferirea unei explicaţii cât mai plauzibile a situaţiei critice în care s-a aflat ţinutul dintre Prut şi Nistru în perioada interbelică. Iar aceasta este imposibilă fără a studia în strânsă dependenţă relaţia dintre provocare şi reacţie, urmată de Uniunea Sovietică în Basarabia românească. Provocarea comunistă aruncată de Moscova asupra Basarabiei a generat o reacţie promptă din partea României, care s-a dovedit a fi, în unele cazuri, exagerată, luând în considerare pericolul iminent al sovietizării. Drept rezultat „politica de mână forte” urmată de autorităţile româneşti în Basarabia a generat nemulţumiri latente în ţinut, a căror consecinţă a fost aversiunea față de regimul de la Bucureşti şi crearea unui teren propice pentru propaganda sovietică.

Expansiunea sovietică, începând cu revoluţia, a avut mai multe modalităţi de exprimare, dar un singur scop. De origine social-marxistă şi revoluţionară, Uniunea Sovietică a fost animată de la apariţia sa de un irezistibil instinct de propagandă internaţională pentru ascensiunea mondială a statului sovietic, sub înalta obedienţă a Moscovei. Doctrina sovietică era o doctrină fundamental deosebită de doctrinele statelor capitaliste, atât în privința concepţiei, cât şi procedeele de execuţie. Fundamentul politic, social şi unitar al doctrinei sovietice îl constituiau masele revoltate, a căror conducere era centrul strategiei sovietice. De aceea, sovietele au văzut întotdeauna o interdependenţă între elementul militar şi cel politico-social al acţiunilor comuniste. Ideea de bază era că revoluţia nu se duce numai pe frontul militar, ci şi pe cel al luptei de clasă şi al luptei economice, deoarece Kremlinul a acordat în permanenţă primordialitate elementului politic în strategia sovietică. Fără lupte sociale, Moscova nu înţelegea revoluţia, iar intervenţia armatelor mobilizate nu trebuiau să constituie decât un act, o consecinţă a cataclismului prevăzut. Aceasta a fost o politică urmată consecvent de URSS, ea fiind valabilă şi în cazul Basarabiei. De altfel, primele experienţe externe sovietice au fost de forţă şi violenţă, dar toate au eşuat lamentabil. Aceasta s-a datorat faptului că cercurile politice de la Moscova au omis sau au dorit să omită un detaliu: problema revoluţiei din 1917 era esenţialmente rusă, fiind inutilă o internaţionalizare a fenomenului.

În aceste condiţii, doctrina internaţionalistă sovietică a suferit o ramificaţie, care ar fi confirmat existenţa a două state sovietice. Pe de o parte, era propaganda comunistă propriu-zisă, al cărei promotor era recent formată Internaţionala a III-a Comunistă (Komintern), care predica revoluţia, provoca revolte, cerea boicot economic, instiga la greve şi sabotaje. Pe de altă parte, acţiona propaganda sovietică de stat, care utiliza altă categorie de mijloace. Ea era auxiliarul de prim ordin al politicii externe a URSS, înaltă parte contractantă, care căuta aliate politice, nu trata decât cu guverne stabile şi puternice economic.

Scopul acestei politici este uşor descifrabil. Ea urma să creeze o atmosferă favorabilă regimului sovietic în care scop se subliniau şi idealizau realizările Uniunii Sovietice. În acelaşi timp, se căuta credit în opinia internaţională pentru politica externă a URSS, ea prezentându-se favorabil şi pe cât posibil în concordanţă cu politica statului respectiv. Drept consecinţă, se arată că numai cu soluţiile şi metodele utilizate de Soviete se puteau soluţiona problemele actuale, iar URSS apărea ca o speranţă în ochii lumii occidentale în condiţiile pericolului de război. Astfel se obţineau simpatii şi aderenţi în ţările străine pentru ca politica externă sovietică să poată înregistra succese, iar de la o distanţă respectabilă în timp trebuie să recunoaştem că modelul sovietic a exercitat fascinaţie în opinia internaţională şi unele cercuri politice în perioada interbelică. În realitate, atât Kominternul, cât şi Comisariatul pentru Afacerile Externe nu erau decât două feţe ale aceleiaşi monede, aflate în funcție de deciziile Partidului Comunist al URSS, în acţiunile lor existând o sincronizare perfectă.

Politica urmată de guvernul sovietic faţă de Basarabia este un argument în plus în susţinerea acestei teze. În perioada 1920-1925, statul sovietic se afla încă în primul stadiu al dinamismului revoluţionar, doctrina troţchistă a revoluţiei mondiale iminente fiind încă o dogmă în execuţie. Statele limitrofe din Europa de Est urmau să devină primii actori ai „valului roşu”. Nu declara oare Moscova că Riga şi Reval sunt porturi „ruse”? Nu era oare Basarabia teritoriu rus „ocupat” de România?

Alipirea Basarabiei la România s-a produs în momentul când Rusia era cuprinsă de lupte politice interne. Imediat după ruperea relaţiilor diplomatice cu România, a fost creat Colegiul autonom suprem al Consiliului Comisarilor Poporului din Federaţia Rusă pentru afacerile ruso-române, având menirea să se ocupe de toate chestiunile referitoare la relaţiile cu România. La 15 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor adoptă hotărârea cu privire la alocarea unei sume de 5 milioane de ruble pentru activitatea acestui colegiu. În aceeaşi zi, V.I. Lenin a semnat legitimaţiile pentru A. Jelezneacov, M. Braşovan şi M. Bujor, numiţi de Comisariatul Poporului în calitate de comisari organizatori pentru treburile ruso-române. Sub îndrumarea acestui Colegiu, la mijlocul lunii februarie 1918, trupele sovietice, care până atunci participaseră la distrugerea Radei ucrainene şi cucerirea Kievului, s-au îndreptat spre Basarabia. Constrânsă de forţa armată sovietică, România acceptă tratativele cu Moscova, care au dus la acordul Averescu-Racovski din 5 martie 1918, prin care România se angaja să-şi retragă trupele din Basarabia. Scoaterea Ucrainei din mâinile armatelor sovietice a anulat prevederile acordului în cauză, care va fi utilizat în permanenţă de diplomaţia sovietică în justificarea pretenţiilor sale asupra Basarabiei. În condiţiile când era cuprinsă în convulsiile luptelor interne, Rusia sovietică a promovat în Basarabia o activitate incoerentă, răscoalele şi unele acţiuni iredentiste înregistrate în provincie, fiind mai curând ecoul războiului civil şi al intervenţiei în Rusia. Afirmaţia este valabilă şi în cazul celor două revolte avute în anul 1919 la Tighina şi Hotin. Ambele acţiuni au avut un caracter antiromânesc şi prosovietic, instigatorii, încercând să smulgă Basarabia de la România şi s-o alipească la Rusia. Cu toate eforturile istoriografiei sovietice de a le prezenta ca mişcări de masă ale populaţiei locale pentru „eliberarea” de România, studiile recente au demonstrat elocvent că ambele acţiuni nu au fost decât atacuri izolate ale detaşamentelor sovietice asupra teritoriului românesc, lăsând pasibil elementul românesc din Basarabia.

Guvernul de la Moscova a demonstrat în cazul Basarabiei o sincronizare perfectă între acţiunile sale diplomatice şi militare. După nota din 2 mai 1919, adresată Conferinţei de pace de la Paris, prin care se cerea României evacuarea Basarabiei, la 11 mai 1919, cu acordul lui V.I. Lenin, trupele sovietice conduse de V. Podvoiskii au trecut Nistrul, ocupând localitatea Ciobruciu. „Ieri trupele ucrainene sovietice, învingându-i pe români, au trecut Nistrul” – îi comunica telegrafic V.I. Lenin conducătorului Republicii Sovietice din Ungaria, Bela Kun. Se urmărea ca prin Basarabia, Bucovina şi Galiţia să se facă joncţiunea cu trupele Ungariei Sovietice. Acest plan a fost elaborat personal de Lenin şi era cuprins în indicaţiile sale pentru conducătorii militari sovietici. Reacţia promptă a armatei române, cât şi situaţia dificilă pe Frontul de Sud, au oprit ofensiva sovietică.

Începând cu anul 1920, când regimul bolşevic a rezistat în faţa intervenţiei şi când s-a format Kominternul, Basarabia a devenit obiectul unei atenţii deosebite din partea Sovietelor, care doreau o cât mai neîntârziată reocupare a provinciei. În acest scop, s-a elaborat planul provocării în Basarabia a unei insurecţii armate care trebuia să justifice intervenţia armatelor sovietice. Această metodă de expansiune revoluţionară bolşevică era de o subtilitate deosebită: nu era vorba de o intervenţie a armatelor sovietice în teritorii străine, ci doar de „ajutorul” acordat de trupele sovietice proletariatului revoltat împotriva regimului existent. Exemplul clasic al acestui plan a fost puciul de la Reval (Tallin, Estonia) din decembrie 1924, dar a fost o tactică utilizată de Uniunea Sovietică faţă de România, atât prin atacurile de la Hotin şi Tighina, cât mai ales prin atentatul de la Tatarbunar din 1924.