O ducem atât de bine astăzi, încât ne dăm seama că președintele Parlamentului fie că a făcut o glumă de prost gust, după cum obișnuiește dumnealui, mai ales în ultimul timp, fie că nu s-a referit la noi, cetățenii de rând, ci la partidul pe care îl reprezintă. Pentru că, în timp ce noi n-am simțit nicio schimbare pozitivă, Partidul Democrat a reușit bine mersi să devină alfa și omega politicii moldovenești, obținând controlul deplin în țară. Prin urmare, adepții și membrii săi trăiesc mai bine decât anul trecut, când erau nevoiți să-și împartă puterea și cu alte partide din coaliția de guvernământ.

Cu această ocazie, ar trebui să fim atenți și la alte lucruri care ne demonstrează că, în ciuda mizeriilor ieșite din gurile unor înalți demnitari (nu încalc nicio normă etică, pentru că orice minciună este o mizerie care ne urâțește!), R. Moldova va trăi tot mai bine în următorii ani, dacă utilizăm vocabularul lui Andrian Candu. Iar unul din motivele bunăstării noastre viitoare constă într-o problemă care, în orice stat democratic, ar trebui să îngrijoreze toată clasa politică, dar la noi este trecută sub tăcere și învelită stângaci în zâmbetele ipocrite ale oficialilor. Din păcate, partenerii noștri externi văd ce se întâmplă, dar tac. Ei doar ne cer liniștiți să facem reforme, pe care guvernarea le tărăgănează la nesfârșit, profitând totodată din plin de donațiile externe, dar cu toate acestea, în loc să ne ceară socoteală, partenerii noștri se complac să-și țină gurile închise.

Presa sub PCRM

Problema, despre care vorbesc, se referă la raportul dintre instituțiile de stat și jurnaliști care în mare parte a revenit la vechea practică comunistă. Pe timpul guvernării Voronin, când aveau nevoie de părerea vreunui demnitar chiar și pentru o simplă știre, jurnaliștilor le erau închise toate căile. Cu foarte mici excepții, miniștrii și deputații comuniști nu răspundeau la telefoanele jurnaliștilor sau, dacă o și făceau din greșeală, spuneau imediat că-s foarte ocupați și întrerupeau apelul. La rândul lor, șefii instituțiilor de stat, fiind solicitați de presă, își găseau cea mai criminală scuză: „Sunați la serviciul de presă”, ceea ce însemna cu alte cuvinte: „Dă-mi pace”. Ulterior, ofițerii de presă îi rugau pe jurnaliști să le trimită un demers oficial, cu întrebările care-i interesează, și promiteau că le vor trimite răspunsul în termen de 15 zile. Așa se întâmpla chiar și în cazurile de importanță majoră, când erau abordate subiecte de ultimă oră, care nu permiteau nici un pic de întârziere. Mai bine zis, în acest mod, jurnaliștilor li se dădea de înțeles că pun întrebări incomode și că ar fi mai bine să-și găsească altă treabă. În cele din urmă, cei care aveau răbdarea să aștepte, totuși, răspunsul, rămâneau mai mult decât dezamăgiți. De obicei, răspunsurile nici nu mai veneau, deoarece, ca să vorbim pe șleau, jurnaliștii erau considerați pe atunci un fel de oameni de nimic care pun bețe în roate guvernării, iar serviciile de presă activau formal. În cel mai fericit caz, jurnaliștii primeau informații generale, fără impact, sau erau rugați să apeleze la alte instituții care, chipurile, ar fi mai competente într-un domeniu sau altul. Apoi se repeta cercul vicios cu alte 15 zile pierdute în van și un răspuns similar sau nici unul, până când subiectul se epuiza și nu mai prezenta interes.
După 7 aprilie 2009, lucrurile s-au schimbat radical în acest sens. Presa devenise liberă și toți demnitarii, anticomuniști deja, erau deschiși față de jurnaliști. Ni se promitea sus și tare că Voronin și toți oamenii lui vor înfunda pușcăria și că adevărata democrație a învins în RM. Această stare de euforie a durat câțiva ani până la apariția primelor disensiuni în coalițiile de guvernare care ne-au condus țara de atunci încoace. Și de aici totul a început să se ducă pe apa sâmbetei…

Presa sub PD

Nu știu cu siguranță care dintre cele trei componente ale coalițiilor respective a furat mai mult, dar pot afirma cu siguranță că cei mai cooperanți în raport cu presa au fost miniștrii și deputații PLDM și PL. Însă după ce liberal-democrații au fost eliminați de pe scena politică, iar mâine-poimâine vor cădea de pe ea și ultimele petale liberale, jurnaliștii s-au trezit treptat ignorați și boicotați exact ca pe timpul lui Voronin.
La început, le-a fost interzis accesul liber în sala de ședințe a parlamentului. Drept răspuns la nemulțumirile lor, spicherul Candu a ieșit să discute cu ei un pic, a apărut zâmbind în fața camerelor de luat vederi și mai mult nu s-a schimbat nimic. Apoi a urmat lovitura de grație: autoritățile au început să refuze oferirea informațiilor de interes public, invocând protecția datelor cu caracter personal. Dacă, de pildă, un funcționar plătit din banii publici își construiește un palat cu cinci etaje și își cumpără un automobil de sute de mii de euro, el poate motiva că proveniența acestor bani are caracter personal, chiar dacă veniturile sale sunt mult mai mici. La urma urmelor, și mita se cere în interes personal, nu? Și în această privință au avut loc mai mute dezbateri organizate de ONG-urile media, la care au fost invitați și reprezentanți ai puterii, care au promis că vor încerca să facă ceva, au apărut zâmbind în fața camerelor de luat vederi și mai mult nu s-a schimbat nimic. În afară de aceasta, există cazuri când jurnaliștii sunt nevoiți să scrie zeci de interpelări pe la diferite instituții, solicitând informații care ar trebui să fie publicate pe site-urile instituțiilor de stat. „Tot mai des, autoritățile oferă răspunsuri foarte generale sau nu răspund la timp. Mai nou, mulți funcționari au refuzat să ofere jurnaliștilor CV-urile unor demnitari, motivând că ar fi date cu caracter personal”, susține Nadine Gogu, directorul executiv al centrului pentru Jurnalism Independent. Cireașa de pe tort a fost decizia Ministerului Justiției de a exclude de pe portalul judecătoriilor opțiunea de căutare a hotărârilor instanțelor în baza numelui și prenumelui părții pe dosar.

Partidul vrea o presă fără investigații

Concluzia nu poate fi alta decât că guvernarea (Partidul Democrat) îi protejează în mod evident pe demnitarii cu probleme de integritate care se află sub protecția sa și – din câte ne demonstrează cei de la Anticorupție -, inclusiv pe cei din PSRM. Partidului îi convine să avem un jurnalism steril, plin de știri despre starea vremii, furturi și omoruri ordinare, precum și interviuri cu simpatizanții sau membrii săi. Așa se întâmplă și în Rusia, și în China, și în Coreea de Nord, bunăoară. Ca și în cele trei țări, partidul se arată cel mai deranjat de investigațiile jurnalistice, care reprezintă cheia jurnalismului autentic. Astfel, pentru a nu se trezi cu bețe în roate, partidul a creat impedimente anume în activitatea reporterilor care vor să afle și să aducă la cunoștința societății subiectele interzise, ascunse intenționat de ochii și urechile cetățenilor. Adică, să facă publică nu informația seacă, ci prelucrată. De aceea să vorbim astăzi despre libertatea presei e ca și cum am vorbi despre căsătoria oficială dintre Igor Dodon și Vladimir Putin.
Și așa ne-am întors cu opt ani în urmă. Ca și atunci, țara ne este condusă de un singur partid. Deși ni s-a promis că oamenii lui Voronin vor mânca pușcăria, persoane influente de atunci au astăzi funcții și mai importante (chiar și șeful statului!) sau lucrează direct pentru liderul partidului. Mai bine zis, am avut nevoie de opt ani pentru a reveni în aceeași băltoacă. În condițiile de astăzi, un jurnalist tânăr, care încă nu are sursele sale, este lipsit și de viitor. El poate alege între a deveni o marionetă a guvernării sau a fugi din R. Moldova, chiar dacă surâsul lui Andrian Candu îi făgăduiește o viață din ce în ce mai minunată.
O presă fără investigații este ca un muribund păstrat în viață cu sedative. De aia n-ar trebui să ne mirăm dacă Parlamentul European va refuza în cele din urmă să acorde țării noastre asistența macrofinanciară de 100 mln de euro. Oricum, puțin probabil că spicherul Candu va trăi mai rău.