De prea multe ori când am dorit să ajut, să ofer o informație, un sfat mi s-a confirmat că oamenii au reacții ciudate. Acum încerc să-mi imaginez ce e în mintea cuiva care tocmai a primit o recomandare prietenească fără să o ceară: „E cumplit să întâlnești pe cineva mai informat decât tine! Pur și simplu e revoltător! Cu cât tupeu se străduiește să înțeleagă și să descâlcească o problemă care este a mea și numai a mea! Cum îndrăznește să îmi adreseze cuvinte politicoase, pline de sens, când eu sunt în toiul dilemei și prefer să mă enervez decât să caut o soluție, cine se crede? Și-mi vorbește ca din carte, asta a întrecut orice măsură”, cam așa ceva cred că se petrece în mintea cuiva care tocmai a primit o sugestie de care e convins că nu are nevoie.
Poveste adevărată: eram în parc cu copiii. Lângă noi, o bunică cu părul roșu tuns vâlvoi își certa de zor nepoțelul (în vârstă de vreo trei ani). Asta nu e ceva nou, în parcurile noastre mulți copii sunt apostrofați, pedepsiți, chiar bruscați. Motivul supărării, însă, este nou, greu de depistat și de înțeles, pentru că băiețelul se juca liniștit în nisip. Găsise un bețișor și scormonea atent după comori numai de el știute. În timpul acesta, bunica îl cicălea întruna: „Du-te la tobogan!”. Și insistențele continuau pe un ton din ce în ce mai iritat: „Tu n-auzi? Du-te acum la tobogan, că m-ai înnebunit acasă că vrei la tobogan!”. Aha! Deci asta era! Comandatul suprem nu se oprea și în pragul crizei de isterie repeta întruna acest ordin stupid. Băiețelul se juca liniștit, fără să o bage în seamă pe dictatoare. Copiii mei erau martori nedumeriți: ei se uitau la mine, eu la ei și tacit parcă cereau o lămurire: „De ce îl ceartă? Ce are cu bietul copil?”. Din când în când surprindeam privirea deznădăjduită a băiețelului care parcă mă ruga „Fă-o să tacă!”. De obicei, nu intervin în asemenea conflicte nici în ruptul capului, pentru că știu cu ce m-am ales în alte ocazii când n-am avut de lucru și mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbea oala. Dar… de data asta parcă era prea mult! În mintea mea se perindau scântei și replici acide: „Tanti, ești absurdă, ticăloasă și rea!”. Bineînțeles că jignirile au rămas nespuse. Încerc ceva finuț: „Nu mai fiți supărată, știți, copiii au un fel mai simplist de a se exprima, poate nepoțelul dvs. a vrut să spună „vreau în parc sau vreau afară”, dar pe moment așa i-a venit și a zis „vreau la tobogan”, acum nu trebuie să vă enervați pe așa un lucru mărunt…”. Bunica mă fixează încruntată: „Nu vezi că se joacă cu prostia aia de băț și are atâtea jucării frumoase acasă!”. „Asta-i foarte bine, zic eu, dar acum vrea să se joace cu bățul în nisip, e atât de grav?”. Eiii, deja îmi depășeam calitatea de observator și semănam mai degrabă cu un militant pentru drepturile copiilor, iar asta nu i-a convenit deloc doamnei și inevitabilul s-a produs: „Nu mă învăța tu pe mine, că am crescut trei copii, lasă-i pe ai tăi să facă ce vor, să vezi cum o să ți se urce în cap!”. Incomoda conversație s-a încheiat cu clasicul „Bine că ești tu deșteaptă!”, trântit cu ciudă peste bunele mele intenții.
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
