Biserica este în inima omului

publicat în Atitudini pe 10 Noiembrie 2019, 07:05

Tot mai mulţi oameni care s-au rupt de Biserica lui Hristos, parafrazând cuvintele lui Iisus („Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”, Luca 17; 21), spun că Biserica este în inima omului.

Această afirmaţie îmi aduce aminte de un răspuns dat de Sfântul Nicolae Cabasila, dacă nu mă înşel, catolicilor care spuneau că la Liturghie nu trebuie rostită epicleza, rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, pentru a preschimba Sfintele Daruri, fiind suficient, în opinia lor, să repeţi cuvintele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină. Sfântul Cabasila spune că Dumnezeu le-a dat poruncă oamenilor: „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facerea 1; 28), dar asta nu înseamnă că simpla repetare a cuvintelor dumnezeieşti îl va ajuta pe om să se înmulţească.

La fel mi se pare că sună şi această afirmaţie: Biserica e în inima noastră. Ca şi cum am putea muta în inima noastră tot ceea ce Iisus a instituit pe pământ. Atunci de ce nu ar fi şi familia în inima omului? De ce ar trebui să ne căsătorim şi să ne vedem zilnic cu cel cu care am vrut să întemeiem o familie? Nu e suficient să îl purtăm în inimă? Fie că îl vedem, fie că nu.

De ce a adunat Iisus ucenicii în jurul Său? De ce se adunau Apostolii în case de rugăciune? De ce Apostolii vorbesc de episopii pe care i-au uns în cetăţile creştine? Astea sunt lucruri de necontestat despre care vorbeşte Biblia. Neacceptarea Bibliei e neacceptarea lui Hristos. Cel puţin, nu în calitate de Domn şi Dumnezeu, de Mare Arhiereu. Pentru cei care spun că Biserica e doar în inima lor, Hristos e cel mult un filosof, nu un Dumnezeu.

Sunt microbist, îmi place fotbalul, dar îl port în inima mea, nu am nevoie de meciuri. Atunci înseamnă că în capul meu fotbalul e cel mult un sistem filosofic. Fiindcă, oricât de dur ar părea, asta înseamnă Hristos pentru cei care au Biserica în inima lor. O fantezie, o asigurare, un cec de siguranţă. Adică nu mi-e comod să merg la biserică, să ţin posturi, să mă spovedesc, să mă împărtăşesc, dar, după toate probabilităţile, Dumnezeu există. Şi cum fac să mă împac cu El? Un pariu ca Blaise Pascal? Spun că El există, dar că eu nu am nevoie să mă manifest, fiindcă Biserica e în inima mea. Ca şi cum Dumnezeu, la Judecata de Apoi, le-ar spune: „Da, există un rai pe aici, dar voi o să trăiţi în cel din inima voastră”.

Să nu ne amăgim! Cine crede astfel nu e creştin! E obligatoriu ca şi în inima noastră să fie Biserica, aşa cum trebuie să fie şi familia. E o bază, un început, dar atât rămâne, dacă nu trecem mai departe. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne-a explicat că există trei liturghii: cea interioară, cea din biserică şi liturghia cosmică. Ceea ce înseamnă că şi Biserica se manifestă pe aceste trei nivele: inima, lumea, cosmosul.

Să Îl închidem pe Dumnezeu în inimile noastre, fără să participăm la viaţa liturgică a bisericii, e totuna cu a ne ascunde credinţa. Dar mai ales: din ce va trăi omul dacă nu din harul Sfintelor Taine? Oare cu acel Hristos, pe care unii Îl ascund în colţul minţii, pretinzând că e în inimă, oare nu El a spus: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6; 53).