Brexit: Cum i-a mers, de fapt, Marii Britanii, in Uniunea Europeana. Aventurile aderarii si evolutia in timp

Europa de la finele anilor 1960 era divizată în două blocuri de liber schimb, Comunitatea Economică Europeană compusă din şase state (Franţa, Germania, Italia şi ţările Benelux) şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), formată de şapte state (Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Norvegia, Austria, Portugalia şi Elveţia).

După unificarea comunităţilor europene în CEE în 1967 şi perfecţionarea pieţei unice (era deja încheiată uniunea vamală şi funcţiona o piaţă agricolă comună), prima organizaţie s-a dovedit a fi mai eficientă iar membrii AELS au ajuns să facă mai mult comerţ cu acest bloc compact decât între ei.

Interesant este că tot în 1967 solicitarea Marii Britanii de aderare la CEE a fost respinsă prin veto-ul francez, împreună cu cererile depuse de Danemarca şi Irlanda.

Insularii au reaplicat în 1969 şi au insistat pentru a fi primiţi în UE de-abia în 1973, în cadrul primului val de aderare, împreună cu cele două ţări AELS menţionate mai sus.

În treacăt fie spus, Norvegia a renunţat la candidatura pe ultima sută de metri, în urmă unui referendum prin care populaţia s-a opus integrării (aşa a rămas, la fel că şi Elveţia, în afară UE). Interesant este că performanţă economică a CEE a scăzut în medie după trecerea la formulă cu nouă state.

Tema principala de campanie care au convins populaţia să voteze pentru ieşirea din UE a fost că apartenenţa la Uniune nu a adus beneficii suficiente britanicilor. 

sursa: ziare.com