După această decizie a poporului, guvernul britanic este obligat ca, într-un orizont apropiat de timp (în acest an), să activeze articolul 50 din Tratatul Uniunii Europene, care prevede modul în care un stat membru al Comunității Europene părăsește grupul țărilor care fac parte din construcția continentală care durează de peste șase decenii. Toate procedurile de negociere, încheiere de noi acorduri și reforme care vor pune în practică ieșirea Londrei din Uniunea Europeană, vor dura până la șapte ani, cu o fază principală de doi ani, la a cărei expirare Marea Britanie va înceta să mai fie, în mod formal, stat membru al UE.
S-a scris mult în cele câteva zile care au trecut de la referendum, despre comunicarea din campanie, despre promisiunile taberei „Leave” (pentru plecare) care, se pare, nu au cum să se îndeplinească, despre atacurile din ambele părți și starea de profundă divizare în legătură cu tema rămânerii sau a retragerii din uniune. Am putut fi, prin intermediul mass-mediei, martori ai unor numeroase manifestații spontane de protest ale tineretului londonez, în piața din fața Abației Westminster, reședința parlamentului britanic, împotriva Brexitului (abreviere de la „British exit” – „ieșirea britanică”). În mediul online s-a lansat o petiție care cere Guvernului și Parlamentului să modifice legislația electorală și să organizeze un nou referendum.
Această petiție este pe cale să atingă 4 milioane de semnături. Scoția este autonomă din 1999, cu partide politice, parlament și guvern propriu, și reprezentanții autorităților de la Edinburgh au declarat deja că își doresc rămânerea în UE a acestei țări componente a Regatului Unit, în care aproape două treimi dintre alegători au votat pe 23 iunie pentru opțiunea „Stay” (rămânere) pe 23 iunie. De fapt, pe lângă necesitatea Scoției, țară cu multe zone defavorizate, de a beneficia în continuare de fondurile europene, mai trebuie spus și că elita de la Edinburgh și Glasgow folosește Brexitul drept nou pretext pentru a revendica cu succes independența Scoției, după eșecul de la referendumul din 2014. Și în Irlanda de Nord, provincie care a votat în majoritate pentru rămânere, se fac auzite voci care cheamă la ieșirea din componența Regatului Unit și chiar la unirea cu Republica Irlanda, deoarece revenirea la un hotar care să divizeze din nou insula Irlanda este inacceptabilă pentru cei mai mulți nord-irlandezi. Dincolo de aceste fapte, motivele cetățenilor Marii Britanii de a se pronunța, în majoritate, pentru părăsirea Uniunii Europene, și alte aspecte ale întregii afaceri, nu fac subiectul acestui text.
În schimb, ar trebui să ne intereseze ce efecte potențiale va avea Brexitul asupra Republicii Moldova. În această privință, câteva sunt lucrurile care trebuie aduse imediat în atenția publică, făcând mențiunea că pe măsura derulării evenimentelor pe continentul european, situația s-ar putea schimba, adăugându-i-se detalii noi, greu de distins sau anticipat acum.
Ceea ce putem spune este, mai întâi, că Brexitul va ocupa un loc foarte important pe agenda Uniunii Europene nu doar în următoarele câteva luni, ci pentru o perioadă mai îndelungată. Vorbim, totuși, despre a doua economie a Uniunii Europene, după Germania. Procedurile de părăsire a uniunii, urmate de negocierea unor noi acorduri comerciale, vor consuma timpul și energia Uniunii Europene. Efortul de extindere al Uniunii Europene către țările din Parteneriatul Estic, oferirea unei perspective clare de începere și desfășurare a formalităților de aderare (cerere, discuții preliminare, orizont temporal stabilit, statut de țară candidată, negocierea tratatului) a statelor precum Ucraina sau Republica Moldova, devin tot mai puțin probabile.
Și până să avem Brexitul, suprapunerea de crize peste țările Uniunii Europene a îndepărtat cu mult perspectiva integrării depline a Europei de Est, a tăiat din apetitul și elanul extinderii comunității europene către răsărit. Cu atât mai puțin ne putem aștepta acum la pași reali pentru integrarea Republicii Moldova în UE. Perspectiva anului 2019 pentru depunerea candidaturii pare și mai utopică. „Oboseala extinderii” va crește și va determina o sistare deplină a discuțiilor despre integrarea Republicii Moldova, căreia i se va spune să se mulțumească și cu asocierea la UE.
Brexitul va determina instituțiile europene de la Bruxelles să-și propună măsuri de consolidare internă a Uniunii, de sporire a legăturilor dintre membri și, chiar, de sporire a gradului de centralizare. Dincolo de turbulențele politice pe care le vor provoca, indubitabil, asemenea gesturi în toate statele membre, care vor necesita energie și răbdare pentru a fi calmate, este clar că țările mari ale UE, în special Franța, Germania și Italia, își vor formula și vor impune o agendă în care punctul principal, poate unicul, se va referi la „salvarea Uniuni Europene”. Ceea ce exclude „aventuri” precum extinderea către Est.
Prin urmare, dacă Vestul nu vine la noi, putem fi noi cei care să mergem în Vest. În această situație, dezideratul de unire a Republicii Moldova cu România apare o dată în plus drept singura cale reală, efectiv realizabilă, de a intra în familia europeană. Într-o măsură tot mai mare, unionismul devine pragmatism, a fi unionist înseamnă a fi pragmatic și realist, nu visător și idealist, după cum erau considerați unioniștii cândva. Acum, din contra, tocmai lozinca integrării europene a Republicii Moldova, din postura de stat independent, devine tot mai ireală, total nepragmatică, ruptă de la realitățile internaționale de astăzi. Unionismul este noul pragmatism.
Da, ne dorim ca proiectul european, construcția europeană să nu se destrame. Ne dorim să ajungem acolo. Avem o singură șansă să fim acolo, și această șansă este, bineînțeles, România.
