Invitația a venit din partea Doamnei Paula Popescu, stabilită în Altea, un „sat” pe țărmul Mării Mediterane.

Povestea doamnei Paula ar putea fi numită o poveste de succes, dacă nu ar fi atât de dramatică, cu multe capitole legate de umilințe, tristețe, sacrificii și, în mod obligatoriu, de dorul de vatră. La acest compartiment povestea doamnei Paula este tipică pentru sute și mii de moldovence care au fost nevoite să-și lase țara și să-și ia lumea în cap; totodată povestea ei este și profund atipică. Știu, nu i-ar face plăcere să insist asupra acestor capitole, de aceea, trec peste ele, în speranța că voi putea reveni într-o altă formă, decât strict documentară. A doua speranţă e că doamna Paula îşi va pune povestea ei într-o carte proprie.

Cum arată Spania cea…„ţărănească”

În virtutea unor circumstanţe fericite familia lui Ion şi a Paulei (Pascaru-Popescu) a putut să ne pună la dispoziţie, gratis, o vilă superbă, chiar pe malul Mării Mediterane. Când discutam detaliile despre venirea mea în Spania, doamna Paula m-a întrebat ce aș vrea să văd. (Ce poţi să vezi în doar trei zile?). Dacă, i-am răspuns doamnei, aș fi pus în situația să aleg între Spania modernă și cea arhaică, țărănească, aș prefera-o pe ultima. Dând curs dorinței mele, gazdele ne-au organizat o „excursie” prin Spania țăranilor spanioli. Cu Ion la bord, timp de vreo cinci ore am făcut înconjurul localităţilor Altea şi Benidorm. Aici trebuie să fac o precizare: când zic „orășelul” să nu vă imaginați, prin comparație, orășelele din Moldova, fie Bălți, Cahul sau Uhgheni. Altea, conform standardelor noastre moldoveneşti este un orăşel în toată legea, la fel şi Benidormul, un oraş mare, cu blocuri zgârie-nori – recent s-a dat în exploatare un bloc de locuit cu 50 de etaje! La fel și satele spaniole nu-s ca cele moldovenești, aici nu veți vedea case cu un singur nivel, ci blocuri cu 2-3 etaje, străzi asfaltate. Și apoi în zona despre care vorbesc casele sunt săpate, efectiv, în munți, în piatra sură a Perineilor. Nici „lanurile și câmpiile” lor nu sunt ca în Moldova; aici nu există nimic în afară de piatră și soare dogorâtor. Ca să planteze ceva, țăranul spaniol trebuie să facă terase, să strângă pietrele, să aducă apă de undeva. Fiecare metru de pământ arabil este rodul unei munci epuizante, a unei lupte, la modul direct, cu piatra și seceta. De aceea, te umplu de admirație plantațiile de mandarine, portocale, lămâi, măsline, toate acoperite cu kilometri de plasă și pânză de protecție.

Ion, la bordul unui Fiat încăpător, aborda cu deosebit curaj, profesionalism și, mi s-a părut, cu multă plăcere, curbele serpentinei montane. Șoseaua excelentă, pe care alunecam ca o sanie, era încă un obiect al admirației și mirării noastre. Comparațiile cu drumurile din Moldova erau inevitabile. Bineînțeles, până la urmă, comparațiile se încheiau cu întrebarea sacramentală: De ce? De ce spaniolii au șosele excelente și prin munți, unde, pe alocuri trebuie să sape tuneluri, iar moldovenii nu? De ce țăranii spanioli plantează și în piatră livezi înfloritoare de lămâi, care-i hrănesc, iar moldovenii nu se pot hrăni având un cernoziom, bun de uns pe pâine? De ce, de ce, de ce…? Evident, în căutarea răspunsurilor ajungeam la aceleași probleme, mereu aceleași, pe care le discutăm de decenii: firea moldoveanului, istoria vitregă, comunismul sovietic, privatizarea hoțească, guvernările corupte, dodonii, lupii și filații, alegerile din toamnă…

Marea, tăcută ca un ardelean…

Prima noapte petrecută în vila de pe malul mării a fost, evident, una albă. Zorii au debutat cu rafale de vânt, care îndoiau la pământ vârfurile palmierilor. Marea se zburlise rău, gemea din adâncuri și-și izbea furioasă talazurile în bolovanii mari de piatră de pe țărm. Dinspre sud cerul se acoperise cu nori cenușii rumeniți de jăratecul soarelui care-și anunța apariția din spatele vârfului de munte deasupra căruia printre nori tremura Luceafărul, nemuritor și rece. Pescărușii amuțiseră sau poate erau bruiați de zgomotul valurilor și de foșnetul uscat al săbiilor de palmier.

Un timp excelent pentru reflecţii. Mă gândeam la Paula şi Ion care au fost mânaţi de un stat vitreg să ia calea exilului, aceşti doi basarabeni de înaltă calitate umană şi morală care s-au luat la piept cu destinul, o specie rară de basarabeni care nu numai își trăiesc viaţa, ci şi-o gândesc. Paradoxal, după ce ne-am declarat independenţi, n-am mai încăput pe o singură hartă sau într-o singură icoană, cum scria Vieru. Noi, moldovenii, nu mai încăpem nici în amintiri, fiecare, în felul său, ca un Don Quijote, luptă cu morile de vânt pe care tot ei le-au inventat.
… Dinspre ţărm Mediterana aducea tanga unei mări care miroase a corăbii înverzite și a pirați fără un ochi care umplu cărările cu troscot ale casei care duc spre vatra părintească, foșnetul amar şi rece al frunzelor de palmieri aducea miros jilav de flori de liliac dintr-un cimitir în care alți preoți și în altă limbă vor citi la căpătâi epilogul vieții – un epitaf scurt, ca o împușcătură… Chinuitoare, probabil, e o conștiință înlăcrimată de perspectiva de a nu ne odihni sub aceeași piatră de mormânt și în același lut cu părinții și buneii tăi, chinuitor e dorul de locurile unde nu te vei mai întoarce pentru că nu ai mai vrut să înduri biciul străinului și poverile proprii, să le înduri ca niște plăvani, cu coarnele lustruite de ploi și vânturi, mânați la abator, de noii „stăpâni ai clipei”. Totul se plăteşte scump în viaţa asta, iar cel mai scump se plăteşte demnitatea de om. Nu toţi avem bani s-o plătim şi renunţăm la ea…

În acea icoană, despre care pomeneam, încape doar o lacrimă cât globul, care sfârâie precum luna pe uleiul mării.

Cine a văzut, cine-a cunoscut?

Cine poate judeca cu dreapta judecată destinul unui om temporar plecat de-acasă și etern neîntors la măicuța bătrână cu brâul de lână, care, rămasă acolo, prin dor şi lacrimi alergând și tot întrebând, cine a văzut cine-a cunoscut…? Un destin ca al Vitoriei Lipan care știa că soțul i-a fost ucis de cei doi care mări se vorbiră și se sfătuiră, dar a pornit în căutare… Ea, de fapt, îl căuta nu pe soțul ucis, ci pe ucigașii lui.
Acolo, sub cerul topit al Spaniei, moldovenii au încheiat un pact cu Destinul, un destin al demnităţii plătit cu osânda propriilor sacrificii.
… Norii s-au topit, marea a devenit calmă şi tăcută ca un ardelean, soarele muşcă flămând din linia tremurândă a orizontului, a orizontului după care se află un tărâm care ţipă dureros, „călăuzind singurătăţi pe mişcătoare valuri”… Valurile ling obosite ţărmul, aducând cu ele tălănci de mioare, pistoale de piraţi şi privirile înnămolite de tristeţi ale păsărilor tinereţii noastre.

Bună dimineaţa, doamnă floare albă de salcâm, bună dimineaţa şi ţie, neagră măslină, bună dimineaţa, Viaţă.