Zilele trecute povesteam cu o colegă care susținea că, de fapt, românii nu vor unirea și din acest motiv nu o vor nici basarabenii. Astfel, ca să formulez o opinie completă trebuie să țin cont de ambele maluri ale Prutului, însă nu înainte de a-mi afirma convingerea că dacă s-ar vota mâine reunirea, în România s-ar vota mai mult decât aici.
Românii de peste Prut nu prea au ce spune împotriva reunirii, chiar dacă există capete de tot felul, dintr-o datorie morală. Să spui nu reunirii astăzi înseamnă să te faci vinovat de martiriul celor care au fost omorâți, deportați, torturați la revenirea rușilor. Iar un om care gândește, nu își va lua așa ceva pe suflet.
Românii (declarativ sau asumat, că avem din ambele categorii) de pe această parte a Prutului care spun că ei sunt demult români în inima lor, în rest fiind bine așa cum e, se aseamănă oamenilor care spun că ei cred în Dumnezeu, dar că Dumnezeu e în inima lor, nu în biserică. Tocmai din acest motiv devine mult mai dureros să auzi astfel de afirmații tocmai din gura unor preoți.
Unirea nu se va face în inimile noastre, așa cum nici biserica nu e doar în inimă. Adevărat e altceva: atât unirea, cât și biserica încep din inima noastră, dar după acest început, trebuie să devină vizibilă și lucrătoare în lume. Restul – e vorbă goală.
Dacă nu punem fiecare umărul, cu tot ceea ce putem, să fim sinceri și să recunoaștem că nu a existat un singur om în Sfatul Țării care să fi fost român doar (!) în inimă. Cei de acolo au fost români adevărați, au demonstrat-o, iar la final au plătit cu viața și libertatea. Nu ne cere nimeni să murim, ferească-ne Dumnezeu de violențe și jertfe, dar nici să mințim ca să trecem puntea de la est la vest și de la vest la est n-ar trebui! E evident că un „român" mulțumit cu două state românești nu e român, e doar oportunist și amăgitor. Ce aș mai putea adăuga!? Unioniștii adevărați pun umărul pentru idealul lor și nu se grăbesc să caute bube în capul românilor din România. Ei știu că pe ambele maluri ale celui mai evocat râu din Europa oamenii sunt de mai multe feluri (și opinii).
Cu amărăciune am citit și afirmația părintelui Pavel Borșevschi care, într-un interviu frumos și ziditor, publicat tocmai de Învierea Domnului, a scăpat un porumbel de toată urâțenia. Sfinția sa a menționat că a trebuit să plătească pentru cetățenia română, iar că românii, dacă sunt frați, n-ar trebui să facă această speculă pentru cetățenie. M-a întristat în mod deosebit această raportare măruntă la cazul său personal, rostită de parcă în R. Moldova nu s-ar plăti pentru obținerea pașapoartelor. Iar părintele, în această afirmație, a uitat de ajutoarele financiare și materiale uriașe pe care România le oferă neîntrerupt la nivel oficial, Republicii Moldova. În acest caz, cine e „fratele care mă folosește"? Oare nu cel care primește ajutorul, dar se mulțumește cu două state separate?
E timpul să ne urnim, să depășim judecățile personale (pe modelul: iată ce am pățit eu), să realizăm ajutorul venit de peste Prut și să punem mâna la realizarea Unirii. Dacă ne-o dorim, iar dacă nu vrem unire – nu mai avem nevoie nici de pașapoartele românești.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
