Caut un killer

Şi dacă ar fi numai această acuzaţie! De regulă, la aceasta se mai adaugă altele, mai „nuanţate”, ca de exemplu, aceea că eşti plătit cu bani grei. Astfel, dacă-l critici pe Ghimpu – eşti plătit de Filat, iar dacă-l critici pe Filat – eşti plătit de Ghimpu; e mai „profitabil” când îl critici pe Voronin – eşti acuzat că eşti plătit şi de Ghimpu, şi de Filat, şi de Plahotniuc şi de – păi cum altfel?! – serviciile secrete româneşti şi ruseşti. Într-o asemenea atmosferă, creată în primul rând de unii „colegi de breaslă” şi de unii cititori, jurnalistul nu se simte cu totul confortabil. Unii cedează – pur şi simplu se leapădă de jurnalism. Alţii, mai cu caracter, rezistă, dar preţul rezistenţei e prea mare: după decenii întregi consacrate presei, ajung la bătrâneţe săraci, bolnavi şi terfeliţi, transformaţi în cârpe. Curajul şi principialitatea în presă nu se iartă şi cel care nu te iartă este cititorul. Nu se iartă nici succesul, în cazul dat însă cei care nu te iartă sunt „colegii” tăi din presă, concurenţii. Dacă nu umbli cu mâna întinsă şi ai de unde să achiţi salariile, sentinţa e una: eşti omul lui Lucinschi, Filat, Ghimpu, iar dacă, Doamne fereşte, ai publicitate mai multă – eşti omul lui Plahotniuc. La acestea se mai adaugă acuzaţiile tradiţionale – eşti omul Moscovei ori al Bucureştiului sau al ambelor capitale, guverne şi popoare. Când îmi amintesc câte acuzaţii mi s-au adus pe parcursul anilor de când sunt în presă, mă îngrozesc ce figură planetară sunt, de mine depind destinele atâtor popoare, sunt un monstru, un mutant fioros, încât îmi vine să mă duc să caut un killer şi să-l rog frumos să-mi zboare creierii – plătesc cât nu face, că am de unde, nu?! – şi să salveze omenirea de prezenţa mea.

Gluma-i glumă, dar în cazul dat nu glumesc. Pe lângă alte probleme pe care le are presa noastră, probleme ce ţin de legislaţie, profesionalism, deontologie, surse de finanţare, presa moldoveană mai suferă de o boală şi mai grea – lipsa monumentală de aristocratism în relaţiile dintre diferite tabere şi echipe de ziarişti, de ceea ce azi e numit cu un cuvânt englezesc, fair-play. Aduc un exemplu de excepţie care confirmă regula. Marele ziarist român Pamfil Şeicaru ani l-a rând a bătut crunt într-un ministru, numindu-l porc, şi când acesta a murit, n-a fost iertat, maestrul i-a aplicat răposatului ultima lovitură – în ziua înmormântării Şeicaru a publicat în ziarul său editorialul intitulat „Porcul pe catafalc”. Dacă la noi s-ar întâmpla aşa ceva, primii care l-ar ataca pe ziarist ar fi partizanii decedatului. Aici s-ar cuveni să aduc câteva exemple, dar n-am să fac acest lucru. Nu-l fac fiindcă încă nu am decis ce o să fac mai departe – o să-mi continui meseria de ziarist sau voi căuta un killer.
…În rest, toate bune şi frumoase – îmi iubesc cititorii, aşa cum sunt, iar celor care citesc varianta tipărită le promit că ziarul nu se va scumpi chiar şi în situaţia de astăzi când până şi preţul la urzici a scăpat de sub controlul nesuferitei Alianţe!