Cazimir Țino: Referendumul – necesitate sau risc

Sine ira et studio

În episodul anterior vorbeam despre necesitatea unui proiect de țară, care să coaguleze cu adevărat cât mai multe voci, minți și inimi din Republica Moldova. În orice caz, pe cele mai sănătoase. Mai simplu spus, este vorba nu de cel mai mic numitor comun (acesta ar fi într-adevăr foarte mic, într-o societate atât de dezbinată ca cea basarabeană). Ci despre cel mai bun numitor comun. Discuții lungi s-ar putea aprinde pătimașe despre ce înseamnă bun (definirea termenilor), cine stabilește ce este și ce nu este bun, și cu ce drept și pe ce criterii. Aș spune că un prim criteriu este cel al interesului național. Sintagmă pe cât de reală și nobilă, pe atât de demonetizată prin folosirea ei excesivă de către mulți neaveniți. Totuși, dacă ar fi să încercăm a defini această sintagmă, ne-am opri în primul rând asupra adjectivului național și am încerca să-l definim.

În primul rând vom reaminti un paradox, ca atâtea altele din RM: în Constituție, Statul moldovenesc nu are caracter național (spre deosebire de Statul român). Verificați art. 1 din Constituție, Statul Republica Moldova, și minunați-vă singuri. Poate pentru că, pentru a introduce acest atribut în Constituție, ar presupune să stabilești cărei națiuni îi aparține acest presupus stat național: națiunii etnice române? Închipuitei națiuni moldovenești? Națiunii civice ”Republica Moldova”? În buna tradiție a locului, când nu se poate rezolva calm, argumentat și de bun-simț ceva, se trece sub preș și se pretinde că așa problemă nu există… Sau se țipă și se bate din piciorușe. Între timp însă, la aproape 30 de ani de la redactarea și adoptarea prezentei Constituții, s-au mai risipit mulți din norii necunoașterii și rătăcirii. Câtă vreme limba de fapt și de drept a populației băștinașe majoritare și titulare este limba română, atunci și etnicitatea/naționalitatea/poporul căreia aceasta îi aparține este de sorginte română. Astăzi, doar cozile de topor ale Kremlinului (nu puține!) și rătăciții nostalgici și de rea-credință mai cred în gogorița existenței unui popor moldovenesc diferit de poporul român. O minoritate, totuși.

Evident că actuala Constituție are multe lacune, inadvertențe, prevederi desuete. Și, ca atare, ar trebui amendată. Sau, poate mai înțelept și mai ușor, înlocuită cu una nouă, adaptată realităților și mentalităților de astăzi. Ceea ce ar presupune o Adunare Constituantă, cu alegeri organizate anume în acest scop. Și al cărei rezultat ar trebui validat – sau respins – de către cetățeni printr-un referendum. Probabil ar fi multe voci de la care am auzi vechea placă: ”acum nu e momentul”. Nu insist, pentru aceștia nu a fost și nu e momentul niciodată pentru nimic, cu excepția interesului lor personal. Vom spune doar atât: conform Constituției (Art. 2, Suveranitatea și puterea de stat, alineat 1), ”Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie.” În privința exercitării directe de către popor a suveranității naționale, aceasta îmbracă forma referendumului, care este reglementat de principiu în aceeași Constituție, în art. 75: ”(1) Cele mai importante probleme ale societăţii şi ale statului sunt supuse referendumului. (2) Hotărârile adoptate potrivit rezultatelor referendumului republican au putere juridică supremă.” Dacă discutăm serios despre necesitatea fie a amendării Constituției, fie a redactării uneia noi, atunci să avem curajul – și înțelepciunea – de a pune punctul pe i: Dar oare are rost să îmbrăcăm în haine noi, bune și frumoase, un cadavru politic? O metamorfoză a unei ”republici unionale” de sorginte criminală bolșevică? Are rost să reglementăm ca la carte o ultimă consecință a înțelegerii dintre marii criminali ai istoriei, Hitler și Stalin? Are rost să dăm șanse unei formațiuni politice lipsită de legitimitate? Care în anii ei de existență de facto nu a fost în stare, indiferent de guvernele care au condus-o, să asigure locuitorilor ei un minim de demnitate, prosperitate, libertate și mai ales perspective viabile? Depopularea Basarabiei este cel mai elocvent exemplu. Restul este gargară ieftină. De la 4,5 milioane de locuitori în 1990, la circa 2,5 milioane astăzi. Restul, în bejenie sau pe teritorii secesioniste. Și cu aproape jumătate dintre cetățenii RM căutându-și împlinirea personală cu ajutorul cetățeniei române.

Un referendum național ar trebui așadar organizat înainte de toate, chiar înainte de o eventuală Adunare Constituantă, pe tema reUnirii cu Țara de la care Basarabia a fost ruptă. Pentru că dacă poporul ar cere reUnirea, atunci toată problematica unei noi Constituții ar deveni caducă în (fosta) republică Moldova. (Ar rămâne însă de mare actualitate pentru o Românie reîntregită). Aici poate interveni o problemă de principiu: dar la 1812 s-a organizat aici, la stânga Prutului, vreun plebiscit pro sau contra dezmembrării Moldovei? La 1878, românii din județele de la sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad) au hotărât ei liberi alipirea la Rusia? În 1940, apoi în 1944, Sovietele au anexat Basarabia românească în urma unui referendum prin care băștinașii să-și fi manifestat de sine stătător această dorință? NU! Și atunci, de ce acum ar fi nevoie, așadar, de repararea unei nedreptăți printr-un mijloc excesiv, cum este referendumul?

Din trei motive esențiale:

1. Chiar dacă actuala RM este nelegitimă în ochii Istoriei și ai geopoliticii, ea este totuși legală. Așadar, legalitatea trebuie respectată. De altminteri, aceeași Constituție încă actuală stipulează, la art. 142, alineat 1, că ”Dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale.” Deci, se permite, chiar cu numai 50% + 1 din corpul electoral.

2. Au fost voci dușmănoase care au pus la îndoială decizia Sfatului Țării de la 27 martie 1918, tocmai pentru că hotărârea Unirii nu a fost dublată de un plebiscit (lucru aproape imposibil de organizat atunci, dar asta este altă poveste). Învățând din greșelile trecutului, nu ar trebui să dăm neprietenilor nici cel mai mic motiv de punere la îndoială a legalității și justeței unui astfel de act. Un referendum ar închide gura fără drept de apel oricărui dușman care ar încerca să găsească nod în papură. (Este adevărat că, în 1990, Germania nu s-a reunificat prin referendum. Dar, ca să fim cinstiți cu noi înșine, nici noi nu suntem nemți. Nu încă…).

3. Necesitatea recunoașterii actului reUnirii de către lumea largă, conform Dreptului Internațional. Mai ales într-o perioadă în care orice modificare de frontieră trezește multe frisoane pe șira spinării. Actul Final de la Helsinki, din 1 august 1975, admite posibilitatea modificărilor de granițe, cu condiția legalității și a modului pașnic de realizare. Vezi același exemplu al Germaniei. Este așadar imperios necesar ca toată pregătirea, desfășurarea și validarea unui astfel de referendum să întrunească, sub coordonarea unei comisii de experți în drept, cele mai stricte exigențe în materie, pentru sancționarea viitoarei realități politice și pe plan internațional.

Să amintim în treacăt și faptul că pe teritoriul actual al RM s-au desfășurat deja patru referendumuri. Așadar există nu unul, ci patru precedente! Mai întâi vom nota că nu vom lua în considerare cele desfășurate ilegal, în teritoriile separatiste Transnistria și Găgăuzia, ci doar cele oficiale, organizate de autoritățile de la Chișinău. (De exemplu, la 17 martie 1991 s-au desfășurat referendumuri cu privire la viitorul Uniunii Sovietice în 9 din cele 15 ”republici unionale”. În 6 dintre acestea – Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Armenia, Moldova – autoritățile au boicotat acest referendum. Nu și separatiștii găgăuzi și transnistrieni (ca și cei abhazi și osetini), care s-au grăbit și atunci să voteze pentru menținerea URSS-ului). La 6 martie 1994, președintele de atunci Mircea Snegur a forțat un referendum a cărui legalitate este cel puțin discutabilă. Comisia Electorală Centrală a refuzat să fie implicată, iar organizarea referendumului a fost în flagrantă contradicție cu prevederile Legii Referendumului din 1992. Întrebarea a fost pusă insidios, cu privire la existența unei Moldove libere. Pentru ca mai apoi acest referendum să fie prezentat – forțat și penibil – ca un răspuns negativ cu privire la reUnirea cu România… La 23 mai 1999, un alt referendum, consultativ, a încercat să stabilească trecerea de la o republică parlamentară la una prezidențială. Apoi, la 5 septembrie 2010, un alt referendum întreba poporul dacă este de acord cu alegerea directă a președintelui. În sfârșit, la 24 februarie 2019, regimul Plahotniuc sprijinit de PDM (actualul PSDE) mima un simulacru de referendum pe subiectele reducerii numărului de deputați de la 101 la 61, respectiv introducerea dreptului de revocare a deputaților. Dacă pentru astfel de subiecte s-au găsit și voință politică, și timp, și bani, atunci cu atât mai mult ar trebui pentru un subiect esențial cum este reîntregirea națiunii române versus separatismul moldovenist.

Să fim cinstiți până la capăt, căci așa este drept: sunt mulți dintre românii basarabeni care se tem de un astfel de referendum. De fapt, de răspunsul popular ce ar putea fi dat. Eu nu cred în acest risc. Cu condiția, desigur, ca acesta să fie pregătit și organizat corect, legal, cu o atentă pregătire. Și cu o prealabilă informare. Toate sondajele ultimilor ani dau între 35 și 45% în favoarea unioniștilor. Fără a se lua în considerare voturile Diasporei, de cel puțin un milion de suflete. Să avem încredere în noi înșine, că doar n-om fi noi, românii, cei mai slab pregătiți și cei mai ghinioniști din toată Europa! A fi un patriot de bună-credință presupune, printre altele, și a avea încredere în propriul tău neam, ca personalități și ca destin. Însuși Mântuitorul ne îndeamnă să îndrăznim!

Și un ultim gând: articolul 88 din Constituție, prin prevederile punctului f), dă președintelui RM dreptul de a iniția orice referendum, pe teme de interes național. Este gata actuala președintă de la Chișinău să facă istorie și să rămână în istorie? Rămâne să vedem, în lumina alegerilor care se apropie, dacă această întrebare va rămâne una retorică sau nu.

Sursa: Ziarul Național