Cazimir Țino: Uniunea Europeană – scop sau mijloc?

Sine ira et studio

În ultimii ani, deplasarea politică europeană (și nord-americană) dinspre centru spre extreme a determinat, printre altele, și o polarizare mai accentuată a susținătorilor, respectiv a adversarilor UE, inclusiv în ceea ce privește extinderea acesteia, viteza lărgirii Uniunii, rabaturilor pe care aceasta le-a făcut sau e pe cale să le facă, tacit, de la exigențele criteriilor de aderare de la Copenhaga. Această dihotomie din ce în ce mai accentuată – și pe care unii o definesc ca pe un veritabil război cultural – a fost ”exportată” și în țările Parteneriatului Estic. În Republica Moldova, această dezbatere s-a suprapus, oarecum natural, pe o falie mai veche, geopolitică în esență, a Estului contra Vestului. Așa încât mulți dintre cei care astăzi văd în UE doar rele și necazuri, pericole și conspirații, sunt în mare aceeași cu cei care se simt mai apropiați de ”ruskii mir”, nostalgici sau victime colaterale ale unei tranziții interminabile. În extrema cealaltă, unii confundă – voit sau nu – pro-europenismul și beneficiile integrării europene cu un anumit pattern, mai apropiat de apologia LGBTQ, a BLM, a cancel culture, political correctness, etc. Ca și când între unii și alții nu ar exista o paletă largă de interpretări, variante, nuanțe ori posibilități, scrie Ziarul Național.

Una dintre cauzele acestei polarizări (nu singura!) este confuzia între UE ca scop, respectiv UE ca mijloc. Să le luăm pe rând: la data nașterii ei (Declarația Schuman, 9 mai 1950), Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (precursoarea UE) era un mijloc pentru a pune producția de cărbune și oțel a Franței și Germaniei (de Vest) sub o singură autoritate – în scopul de a evita un nou război. Așadar, de a asigura o pace trainică și durabilă. La umbra căreia continentul European să prospere economic, și să se dezvolte democratic. Cu timpul, Comunitatea s-a lărgit, s-a întărit, și-a dat sieși din ce în ce mai multe instrumente de conducere, reglementare și control. Iar regulile adoptate în comun au acoperit un spectru de reglementare din ce în ce mai mare, devenind însă și mai stufoase. Sintetizând, putem spune că UE, de la începuturi și până prin anul 2000 – aproximativ – a fost înțeles de Părinții Fondatori (Schuman, Monnet, de Gasperi, Adenauer) și a funcționat ca o organizație suprastatală sui generis menită să asigure pe continentul european pace, democrație și prosperitate. Și, aș adăuga, mai cu seamă libertate – libertatea de mișcare în interiorul UE, libera circulație a bunurilor, a serviciilor, a muncii și a capitalului. Datorită acestor libertăți, de exemplu, au astăzi românii dreptul să circule liber, fără viză și fără termene limitative oriunde în Spațiul Economic European, au dreptul de a se stabili și de a munci legal oriunde în Europa, etc. Ceea ce este, fără îndoială, un lucru bun și de dorit de către toți europenii.

Pe de altă parte, pe măsură ce instituțiile și reglementările UE s-au extins și diversificat, acoperind un spectru din ce în ce mai larg de realități continentale, a început să se intuiască și o nouă identitate, in nuce deocamdată – cea europeană. Și, drept consecință, să apară o nouă tendință, cea de imaginare și de propunere a Statelor Unite ale Europei. După părerea mea, începutul acesteia a fost făcut în 1979, odată cu prima alegere directă a Parlamentului European. Și și-a atins un vârf de etapă în 2001/2005, odată cu epopeea – stopată momentan -a Constituției Europene. În orice caz, începând cu anul 2001 putem vorbi de două mari curente în Europa: unul federalist, care vede dezvoltarea ulterioară a unei Europe Unite în hainele unei federații/confederații cu Constituție comună, alegeri comune, președinție și executiv comun și, mai cu seamă, cu din ce în ce mai multe reglementări comune și obligatorii, coborând până la nivelele cele mai de jos ale administrației publice. Și unul (așa-numit) suveranist, care imaginează o asociație de state libere și independente, care dau cu zgârcenie și aproape in extremis din competențele lor către un organism supra-statal comun.

Problema este că în ultimii ani, aceste două tendințe – firești, de altfel, într-o societate liberă – s-au radicalizat și s-au îndreptat spre extreme. Până acolo unde unii țipă că nu este treaba Bruxellului să decidă care trebuie să fie mărimea standard a bobului de mazăre sau a curburii castravetelui, iar alții vociferează că legea privind pescuitul scrumbiei trebuie să fie aceeași și la Porto, și la Brăila. Cu alte cuvinte, întrebarea este ce anume e de competența cui? Avem mai multe nivele de decizie: cele locale, regionale, naționale, supra-naționale (europene). Pentru a exemplifica: legea privind administrația parcurilor de distracție din zonele de șes este una ce trebuie și poate fi luată la nivel local? Evident da! Dar legea privind alianțele militare și politica externă? Evident, nu! Aceasta ține de nivelul național, sau poate chiar continental. Așadar, introducem aici un concept imaginat de democrația creștină, și anume cel al subsidiarității. Acesta este un principiu de organizare socială în care orice decizie care poate fi luată liber, democratic, eficient, de o structură de nivel inferior (sat, oraș, județ, provincie, etc.), trebuie luată de aceasta și nu de o structură superioară ierarhic. Această abordare, pe lângă aspectul ei democratic, face și să responsabilizeze și să capaciteze la maxim organismele reprezentative cele mai apropiate de cătățean. Cu alte cuvinte, cetățeanul este dezvățat ”să i se dea” de sus, pe principiul că ”i se cuvine”, și este capacitat de a-și câștiga singur temele pe care și le-a propus de atins.

Acum, revenind la tema noastră: ce anume și pe ce criterii este de competența primarului unui sat, al consiliului local al unui județ, al guvernului unei țări suverane, respectiv al Parlamentului European – toate acestea fac obiectul atât al unor dezbateri academice, cât și al unei acerbe lupte politice cel puțin în ultimii 20 de ani. Problema este că, în loc de a se căuta găsirea unui numitor comun cât mai mare – pe baza argumentelor raționale și a moderației – , pe atât de mult pare că ne îndreptăm spre radicalizare, spre extreme, spre domnia vociferărilor în dauna argumentelor. Și asta nu e bine. Nici din punctul de vedere al moralei creștine (”Calea de mijloc este Calea împărătească” – spuneau Sfinții Părinți), nici din punctul de vedere al unei viziuni liberale – în sens larg – în care excesele rămân periferice și patologice.

Europa este o realitate. Mai mult sau mai puțin umplută de semnificație tare – depinde de definiția termenilor. Și care presupune existența unor minime reguli comune de conviețuire, de dezvoltare, chiar de (auto)identificare. Dar care nu poate înlocui alte realități, mult mai palpabile și mai apropiate de firul ierbii. Românul spune: mi-e mai aproape cămașa decât haina. Asta nu înseamnă că renunță la haină. Dar cea pe care o îmbracă prima este, totuși, cămașa. ”Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului” nu este echivalent nici cu ”a-i da totul Cezarului”, nici cu ”a-i da Cezarului doar câteva firimituri”. Încă o dată, se vădește că definirea exactă a termenilor ar echivala cu rezolvarea a jumătate din problemă. Pe de altă parte, dacă ar fi să facem o paralelă – poate ușor forțată – între evoluția unificării europene și cea nord-americane, am observa că diferența fundamentală este că SUA s-a putut integra grație adoptării unei singure limbi comune (s-a întâmplat a fi engleza în dauna germanei), pe când în SUE acest lucru pare, încă, imposibil. Ceea ce ne lipsește de un instrument esențial: un mijloc de comunicare comun.

Uniunea Europeană este un construct necesar, util, pozitiv, atâta vreme cât nu i se forțează limitele. Cât timp așadar acestea îi sunt naturale, firești. Deci, atât timp cât rămân în limita gândită de fondatorii ei: asigurarea unui spațiu de pace, libertate, demnitate, justiție și progres. Însă când toate acestea sunt forțate într-un construct nenatural, care își neagă propriile rădăcini și tinde spre o realitate artificială în dauna membrilor înșiși (de la simpli cetățeni la statele componente), atunci aceasta începe să capete, pe nesimțite, caracteristicile unui monstru. Aceasta nu este nicidecum o pledoarie anti-UE! Este doar un îndemn spre o mai mare conștientizare, spre o înțelegere mai bună a ceea ce s-a vrut a fi la început, a ceea ce este astăzi, a ceea ce vrem să fie ea mâine. Un mijloc spre o devenire mai bună? Da! Un scop în sine, înlocuind azimutul pe care îl avem, ca europeni, de mii de ani? Nu! Cheia? Definiția termenilor și principiul subsidiarității. Plus o transparență maximă a mai-marilor noștri: de la Bruxelles și până în satul Bulboaca din Basarabia. Restul e doar propagandă electorală…