La 27 iunie 1941, Armata Română, la ordinul Mareșalului Antonescu, a trecut Nistrul, unind cele două maluri ale Nistrului sub același steag – al României. Un teritoriu ce astăzi, este reclamat cu nonșalanță de Rusia, deși el este deja „stăpânit” de aceasta, cu ajutorul slugilor si marionetelor rusofile din conducerea așa-zisei Republici Nistrene Moldovenești –un pseudostat nerecunoscut decât de Rusia, condus de către mafioți și nostalgici comuniști.
Deși știm cum arată Transnistria astăzi, să vedem cum era ea în 1941, atunci când România, prin armata sa, și-a făcut din nou simțită prezența acolo unde românii așteptau…venirea fraților de-o limbă, port și tradiție. Este, dacă vreți, o scurtă istorie a acestui teritoriu, incompletă de altfel – pentru că cei peste 200 de ani de stăpânire bolșevică, sovietică și rusească, si-au pus amprenta distrugătoare, istoria fiind ștearsă și rescrisă.
Transnistria… Sub această denumire, în 1941, se înțelegea teritoriul cuprins între Nistru și Bug, la sud fiind Marea Neagră. Acest ținut, se numea în vechime Moldova Noua, denumit mai târziu si Transtyrana (numele provine de la Tyros, vechea denumire a Nistrului) sau Transnistriana; el fiind de fapt o prelungire a pământului moldovenesc. Întreg teritoriul avea atunci, aproximativ 40000 km pătrați.
Acest teritoriu a constituit între anii 1925-1940, Republica Moldoveneasca, partea răsăriteană aparținând din punct de vedere administrativ, Republicii Ucrainei, având în anul 1941 –anul eliberării de către Armata Română – aproximativ 3 milioane de locuitori, dintre care doar 600 de mii mai erau romani… Restul fiind ucraineni, germani, evrei, polonezi, ruși, bulgari, sârbi, țigani, greci, etc.
Dintre aceștia, rușii erau urmașii funcționarilor țariști, meseriași, negustori, etc. Bulgarii și sârbii, colonizați începând cu 1792, erau rusificați în totalitate. Germanii, suedezii, cehii, erau germanizați și în număr de circa 250 mii, ei fiind aduși între anii 1770-1850 și colonizați în regiunea sud-estică a Transnistriei.
Evreii, erau în număr mare, fiind plasați în centrele comerciale și industriale, la exploatările forestiere, ferme, etc. Interesant este faptul că, mulți dintre evrei, erau reprezentanți ai bolșevismului, fiind torționarii populației românești transnistrene!
Grecii și armenii se găseau în regiunea Odessei, iar polonezii –în buna parte ucrainizați – locuiau în regiunile nord-vestice.
Cu alte cuvinte, în Transnistria anului 1941 se găsea multă populație străină, colonizată de către ruși, obiectivul fiind ștergerea și estomparea elementului românesc autohton, ceea ce din păcate a reușit, urmările fiind vizibile și astăzi! Fiindcă românii, contrar tuturor cutumelor de sorginte bolșevică, sovietică și rusească, erau locuitori străvechi a-i acestui teritoriu. Punct!
Satele românești din Transnistria sunt amintite încă din secolul al XII-lea în „Cronica lui Ipatie”, unde sunt amintite satele: Bursu, Bursucu, Pădurea-Brânzei, Buza, Aratul, Brusturi, Valea-Putreda, etc. Aceste topice se găsesc și în documentele veacurilor următoare, iar a susține că acestea sunt de fapt denumiri slave, este o inepție tipic bolșevică!
Astfel, în secolul al XVI-lea, documentele pomenesc satele: Chetrosu, Mălaești, Chiscu-Lung si altele. În interiorul Transnistriei au existat sate (acum, în marea lor majoritate, distruse și cu denumirea rusificată de către sovietici) cu nume similare celor din România, precum: Alexandria, București, Cernavodă, Lăpușna, Ocna, Perisca, Slobozia, Vaslui, etc. Multe sate purtau numele unor boieri moldoveni care aveau moșii în zonă, precum: Alistarovca, Armașevca, Brancoveanova, Camarasevca, Cantacuzenca, Catargina, Harjeu, etc.
Tiraspolul, actuala „capitală” a așa-zisei Republici Transnistrene, avea în 1941, 43700 de locuitori. Aici, sovieticii creaseră încă de la începutul anilor ”20, un avanpost avansat de propagandă bolșevică, comunistă, ce viza în principal Regatul României, dar și „sovietizarea și îndoctrinarea” populației românești autohtone. Acest avanpost era constituit dintr-un post de radio și publicații, care, pentru a-și putea îndeplini menirea și a fi „înțelese”, emiteau și publicau în limba română. Dar, mai exista un motiv foarte deranjant pentru sovietici! Românii, erau autohtoni și primii ocupanți a-i acestui ținut, ce făcuse parte din vechiul Regat Dac al lui Burebista, ce se întindea până la gura Bugului. Chiar și în 1941, sovieticii erau deranjați de faptul că românii, în marea lor majoritate, nu „învățaseră” încă, limba rusă…
Prin secolele XI-XIII, în aceste ținuturi locuiau Bolohovenii (Valahii), cnezatele lor având probleme cu atacurile popoarelor barbare. Chiar și voievozii moldoveni au stăpânit acest ținut, precum Ioan Voda cel Cumplit și Duca-Vodă, deci cu alte cuvinte, Transnistria nu a aparținut Rusiei, cazacilor ori Ucrainei, așa cum lasă unii a se înțelege.
Transnistria, a fost luata de către ruși abia în anul 1792, când Nistrul devine hotar, fiind readusă în trupul țării în 1941, de către Armata Română, pentru scurt timp însă.
Din anul 1928, Tiraspolul a devenit capitala așa-zisei Republici Moldovenești, după ce mai întâi fusese la Balta. Rușii îi spuneau capitalei Tirispolea, ceea ce în traducere însemna Cetatea Nistrului sau Orașul Nistrului.
Facem o paranteza pentru a da doar un singur exemplu, deși ele au fost nenumărate la adresa românilor autohtoni, de civilizare și pacificare-asimilare bolșevică, a cărui victimă a fost cel ce era cunoscut ca „bunul părinte” Inochentie. Acesta, pe numele său adevărat, Ion Livejoara, a fost acuzat de către biserica rusă ca fiind eretic, fiindcă avea curajul să țină slujbele religioase în limba română, ceea ce era INTERZIS. Fiindcă „erezia” n-avea ce căuta pe vechile „plaiuri rusești”, acesta a fost arestat și schingiuit de către bolșevici –“victorioși” în Revoluția din Octombrie – mutat din închisoare în închisoare, unde a și murit până la urmă, la doar 47 de ani.
Transnistria, după ce Armata Româna a eliberat-o, a fost împărțită administrativ în 13 județe, după cum urmează: Odessa (capitala – Odessa), Oceacov (capitala – Oceacov), Ovidiopol (capitala – Ovidiopol), Tiraspol (capitala –Tiraspol), Ananiev (capitala –Ananiev), Berezovca (capitala –Berezovca), Crivoi-Oziero (capitala –Crivoi-Oziero), Dubasari (capitala –Dubasari), Rabnita (capitala –Rabnita), Balta (capitala –Balta), Jugastru (capitala –Iampol), Tulciu (capitala –Tulciu), Moghilau (capitala –Moghilau).
Întreaga Transnistrie a fost pusă sub conducerea unui guvernator civil, ce-și avea reședința la Odessa.
Odessa, își datorează întemeierea și dezvoltarea, în principal emigrantului francez,Richelieu, și țarinei Ecaterina a II-a, a Rusiei, ce dorea dezvoltarea zonei. Acest emigrant francez, a contribuit în mare măsură la întemeierea și ridicarea orașului, în anul 1793. Ecaterina a II-a, țarina Rusiei, l-a ajutat și sprijinit puternic în ridicarea orașului, care cu timpul, a devenit cel mai însemnat port la Marea Neagră.
La construirea Odessei, românii, care erau autohtoni, au jucat un rol important. Arhitectul Manole a fost cel după ale cărui planuri s-a clădit orașul. Iar portarul Gaius a fost cel care a transportat, din pădurile Moldovei, materialul lemnos pentru construcții.
Un număr însemnat de parcele de pământ a fost distribuit boierilor și negustorilor români, astfel că odată cu trecerea timpului, populația românească, devine din ce în ce mai numeroasă. Un cercetător străin chiar mărturisește că moldovenii, în afară de centru Odessei, mai ocupă în oraș două mahalale, dintre care una numita Moldoveanca, era cu mult mai veche decât fondarea orașului!
Interesant este că Odessa avut ca ajutor de primar, un descendent din familia Milescu Spătarul (probabil pe la sfârșitul secolului al XVIII –lea), iar un Buzescu a fost cel din urmă român care a predat „Istoria Universală” la Universitatea din Odessa. Tot aici este menționat și Ilia Ilici Mecinikov –microbiolog, imunolog, anatomist si zoolog, de proveniență rusă, dar având rădăcini moldovenești. Pentru mai multe detalii, aici:ro.wikipedia.org/wiki/Ilia_Ilici_Mecinikov.
De altfel, în Odessa, a existat o statuie de marmură ce-l reprezenta pe Richelieu, emigrantul francez, cu brațul întins spre mare și dominând portul, pe care bolșevicii l-au distrus prin explozie, în vederea înlăturării oricăror mărturii „capitaliste, exploatatoare” din oraș.
Situația economică a Transnistriei în 1941, era relativ bună. Deși nu exista industrie grea, provincia dintre Nistru și Bug, fiind lipsită de bogății miniere, era bogată din punct de vedere al producției agricole. Având suprafețe întinse cu cernoziom de cea mai buna calitate, Transnistria avea o producție agricolă însemnată din punct de vedere cantitativ, dar și calitativ.
Se cultiva în mare parte sfeclă de zahar, cu care fuseseră aprovizionate și fabricile de zahăr din Ucraina; așa-zisa Republica Moldoveneasca, pe timpul cât „a aparținut” de Ucraina, ocupa primul loc în producția de sfeclă de zahăr.
Alte culturi agricole des întâlnite în această provincie erau: floarea-soarelui, inul, cânepa, soia, grâul, orzul și porumbul. Mare parte dintre plantele industriale, precum inul și cânepa, se valorificau în cadrul fabricilor locale. De asemenea, pe acest teritoriu se găseau peste 46 mii de hectare de pomi fructiferi și viță de vie (vitis vinifera).
Sericicultura și pescuitul, constituiau în Transnistria, una din ramurile principale ale economiei. Produsele sericicole moldovenești ajungeau inclusiv la Moscova, iar la Odessa, pestele era conservat, acolo aflându-se majoritatea fabricilor de conserve.
Industria se baza în principal numai pe ramura alimentara: mori, fabrici de spirt și conserve, iar la Odessa se mai găseau fabrici de produse chimice și șantiere navale.
Infrastructura rutieră și feroviară, se baza pe un număr mic de șosele (acestea, în 1941, erau impracticabile, datorită dezinteresului și a jafului sovietic), iar calea ferata era rară. Rețeaua feroviară se compunea în principal, dintr-o axă cu direcția N.V-S.E, care străbătea întreaga Transnistrie, paralel cu Nistrul, pana la Odessa, având de o parte și de alta, ca niște trepte, legături cu Basarabia (mai importanta era Tighina-Tiraspol) și cu Ucraina.
Navigația fluvială se făcea pe Nistru și Bug, iar cea maritimă prin principalele porturi, Odessa si Oceacov –cele doua porturi de la Marea Neagră.
În încheiere, cuvintele lui Miron Costin, mare logofăt al Moldovei, despre hotarele vechii Dacii, sunt, zicem noi, extrem de elocvente, ele neavând nevoie de niciun comentariu: „despre Răsărit este Nistru, apa, la istoricii cei vechi Tiros, iar despre amiază-zi Marea Neagra și Dunărea; despre Apus Panonia, adecă țeara Ungurească, iar despre amiază-noapte Moravia și Podolia, în Craiea Leșeasca, unde este și vestita cetate Camenița. Sunt o seamă de istorici, care dau și Podelia și Câmpul peste Nistru, până la apa Buhului, și peste Dunărea Misiile amândouă, cărora le zicem acum Dobroge, și o parte de Iliria, se fi fost de Dacia”.
