Instinctiv omul se teme de durere și caută plăcere. Dacă firea omului e chemată să fie liberă, nu putem vorbi de libertate cât timp omul e supus acestei dialectici, pe care o găsim cel mai bine explicată și aprofundată la Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Desigur că mai întâi stă obținerea plăcerii. Asta am văzut-o și la căderea protopărinților noștri Adam și Eva. Iar durerea a venit ulterior, ca urmare a împlinirii poftei. În încercarea omului de a deveni mai bun, prima luptă trebuie dată cu plăcerea. De aceea trebuie să postim, să ne înfrânăm, să ne rupem de patimi.
Unii teologi ai zilelor noastre (și psihologi) spun că în ziua de astăzi dialectica plăcere – durere a fost ruptă. Fiindcă ei au în vedere modul în care ea era prezentată de spiritualitatea creștină a primelor veacuri, unde plăcerea semnifica păcatul, iar durerea – pocăința după săvârșirea păcatului. Sigur, în cazul creștinilor îmbunătățiți acest aspect este încă valabil. Însă revenind la cei despre care se spune că au pierdut dimensiunea durerii, ar trebui să luăm în considerare următorul aspect: lipsa pocăinței nu înseamnă lipsa durerii, durerea se manifestă diferit. Un dependent de narcotice, când vrea să se îndrepte – trece prin chinuri sufletești și trupești de neimaginat.
Pe de altă parte ni se pare că s-a schimbat și ordinea. O persoană, pentru a ajunge la un aspect fizic mulțumitor, suportă dureri și operații chirurgicale. Ori în acest caz, durerea pare să preceadă plăcerii. Însă consimțământul de a apela la o operație presupune deja, la nivel mental, împlinirea plăcerii.
Nici nu știm ce anume îl conduce mai tare pe om: iubirea plăcerii sau frica de durere? Reacția unora în fața durerii se poate manifesta atât de violent încât vorbim deja de o patologie a fricii, ceea ce medicii definesc ca anxietate sporită. Însă un lucru e evident: un om nu va fi liber și stăpân pe sine câtă vreme se lasă atras de plăcere și fuge înfricoșat de durere. Chiar și în cele mai la îndemână exemple din jurul nostru, de la personaje istorice la filosofi, vedem că cel care își afirmă calitățile umane stârnind respectul celorlalți, e cel care se înfrânează de la plăcere și nu fuge de durere.
E important să ținem minte un lucru, că inclusiv Mântuitorul Iisus Hristos a trecut aceste două probe și a arătat chemarea firii omenești: mai întâi a respins ispitirea de pe munte în care diavolul a încercat să îl amăgească cu diferite plăceri: avuție, putere și slavă; apoi a acceptat dureri inimaginabile prin răstignire.
Ați putea să vă întrebați ce are un creștin în plus, față de un om care se angajează în lupta aceasta de a respinge plăcerea și a primi durerea fără a intra în relație cu Dumnezeu. E vorba de tipul de angajare: vrei ca firea ta să iasă biruitoare pe următorii 50 de ani sau vrei să fii biruitor în veșnicie?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
