Ce limbă vorbea Ștefan cel Mare?

Istoricul Lucian Boia de la Bucureşti s-a declarat convins că Ştefan cel Mare vorbea moldoveneşte şi că „dacă i-am fi spus că e român, n-ar fi înţeles ce spunem”. Ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi ce limbă credea voievodul că vorbea? Sunt întrebări la care nu se poate răspunde simplu şi asta din mai multe motive.

Principala problemă este reprezentată de faptul că nu avem un text scris integral în limba populară vorbită în vremea lui Ştefan cel Mare. Cancelaria domnească redacta documentele ţării în limba slavonă, limba oficială a vremii. Nici acest lucru nu ar trebui să ne mire: în Europa occidentală contemporană cu voievodul Moldovei limba oficială era latina, deşi la sfârşitul veacului al XV-lea îşi făceau loc în cultura scrisă limbile popoarelor europene. Primul document în limba română păstrat până în zilele noastre este scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung, datată în anul 1521, la doar 17 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare.

Eliminarea confuziilor

Problema ridicată de afirmaţia istoricului Lucian Boia este complicată suplimentar de planurile diferite pe care se poartă disputa asupra perechii român-moldovea. De multe ori este creată o confuzie (intenţionată sau nu): termenul de moldovean se poate referi la un cetăţean al statului medieval Moldova, locuitor al regiunii istorice Moldova din actuala Românie, cetăţean al Republicii Moldova sau poate desemna un individ care îşi asumă construcţia sovietică a unei identităţi etnice şi naţionale promovată de Uniunea Sovietică începând din anul 1924. Suprapunerea acestor planuri denotă rea-voinţă cu intenţii politice sau ignorarea surselor istorice. Când vorbim de identitatea etnică medievală a românilor ne izbim de alte complicaţii şi confuzii. Pentru perioadele vechi lipsesc documentele create de români, iar documentele scrise de români mai apoi sunt redactate sute de ani în limba slavonă sau limba latină. Mai mult, cei care scriau aceste documente nu o făceau pentru a ne lămuri nouă dilemele din ziua de azi – hârtia era scumpă şi ştiutorii de carte puţini, iar documentele scrise aveau scopuri practice (în general atestarea proprietăţilor). Nu putem decât să tragem cu ochiul printre perdelele istoriei şi să încercăm să bănuim cam cum gândeau strămoşii noştri acum 500 de ani.

Documentul polonez şi poreclele moldovenilor

În arhivele Poloniei este păstrat tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485, tratat care poartă menţiunea „ex valahico in latinum versa est” – „a fost tradus din valahă în latină”. De ce au ales diecii polonezi să denumească „valahă” limba în care a fost redactat un tratat cu Ştefan cel Mare? Dacă voievodul Moldovei ar fi fost pătruns de o identitate moldovenească fermă ar fi trebui să fie folosită denominarea de „limbă moldovenească”. Polonezii contemporani cu Ştefan cel Mare cunoşteau destul de bine realităţile: moldovean se referea la identitatea politică, însă identitatea lingvistică şi etnică era „valahă” – sau mai bine zis românească, „valah” fiind numele dat românilor de străini. Ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi contemporanii săi din Moldova medievală? Ce cuvinte foloseau şi conform căror reguli? Este greu de răspuns la această întrebare câtă vreme nu va fi descoperit un document din acele vremuri scris integral în limba vorbită de popor. Însă documentele de cancelarie ale lui Ştefan cel Mare, deşi sunt redactate în limba slavonă, conţin totuşi o serie de cuvinte în limba populară, transcrise cu alfabet chirilic. Avem astfel numeroase nume de sate şi locuri precum: Găureni, Poiana de la Pârâu, Galbeni, Miculeşti, Căcăceni, Deocheaţi, Toporăuţi, la Movile, Urdeşti, Uşiţa, Roşioara, Urseşti, Măzăreşti, prisaca Vrabia, Vultureşti, Cioreşti etc. Tot în documentele slavone apar numeroase nume de boieri, ale căror porecle ne furnizează o amplă colecţie de substantive folosite în limba populară din vremea lui Ştefan cel Mare: Lână Rugină, Petru Puiul, Giurgiu Blidarul, Ion Munteanu, Moişă Filosoful, Petru Oţelescul, Mândrea, Candrea fiul lui Greul, Creţu, Iuga Grasul, Zbierea pârcălab, Fătu, Marcu Bălaur, Vâlcu Purcelescul, Mihul Lungul, Giurgea Căcărează, Radul Cârlig, Ion Frunteş, Mihul Ciocan, Ivan Ciumalea, Urîta fiica Malei nepoata lui Giurgiu Piatră, Giurgiu Puţeanul etc. Avem astfel o serie de substantive comune pe care le înţelegem fără nici un fel de probleme la 500 de ani de la consemnarea lor în scris, plus o serie de elemente gramaticale precum declinarea substantivelor ceea ce mă îndreptăţeşte să spun că în cazul inventării unei maşini a timpului un moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare s-ar înţelege fără probleme cu un oltean contemporan cu noi, mai ales în ceea ce priveşte lexicul de bază. Ştefan cel Mare vorbea româneşte – sau cel puţin s-ar fi înţeles cu un român – dar ce limbă credea el că vorbea? Tătarul şi legea românească La 8 februarie 1470 Ştefan cel Mare emitea în Suceava un document extrem de interesant, din care redau în rândurile următoare un fragment de interes pentru discuţia de faţă:

(…) am dat această carte a noastră tătarului şi robului nostru care au fugit de la noi şi din ţara noastră în Ţara leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine înapoi (…) iar de robie să fie iertat (…) aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi românii după legea românească (…) şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după legea robilor şi a tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci. Iar cine îi va pârî pentru orice faptă (…) ei să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci numai să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai mult de aceasta să nu dea, ci să fie în ţara noastră după legea românească.

Fragmentul necesită câteva explicaţii suplimentare, dincolo de evidenţa eliberării unui rob tătar. În original, „legea românească” este redată prin „voloskîm zakonom”, dacă vrem să fim extrem de precişi „legea valahă”. Expresia nu este o confuzie sau o greşeală, este repetată în document de patru ori. Este un document intern, Ştefan cel Mare nu se adresa vreunui principe european căruia, pentru a nu-l zăpăci într-o epocă a geografiei precare, ar fi trebuit să-i vrobească de „Valahia Minor”. Fiind vorba de un document intern, Ştefan cel Mare (care se intitulează la început „domn al Moldovei”) ar fi putut folosi netulburat expresia „legea moldovenească” – însă a preferat „legea vlahă” sau „legea românească”. În cazul de faţă, când discutăm despre „legea românească” în opoziţie cu „legea robilor” şi „legea tătarilor” este vorba de setul de reguli (impozite, norme juridice) care se aplica unei anumite categorii sociale, categorie socială care se suprapunea unei identificări etnice – legea românilor (persoane libere) opusă legii tătarilor (persoane cu statut de robi). „Voloskîm zakonom” a lui Ştefan cel Mare de la 1470 aminteşte de „zakonom vlahom” a lui Ştefan Duşan care se aplica românilor de la sudul Dunării în anii 1334-1346, dar şi de „jus valahicum” din Transilvania, aflat în viogoare până târziu în secolul al XVIII – răspândirea şi comunitatea lingvistică a grupurilor cărora li se aplicau aceste norme jurdice îndreptăţindu-ne să folosim termenul de „legea românilor”.

Citeste mai mult: adev.ro/nnlszu
Autor: George Damian