Parcă fac bine: adică familia e bine, înțelegerea între soți e bună, banii parcă sunt suficienți, boli grave nu sunt. Bine. Sau mai degrabă foarte bine. Însă oricât de grozav ni se pare că o ducem, nu ne vine să spunem cu toată inima: foarte bine, chiar foarte bine fac.
Fiindcă e firesc să ne gândim și la lucruri mai profunde. Fac bine, dar oare fac binele? Mă îngrijesc de cei în lipsuri? Îmi iubesc aproapele? Fac milostenie? Cu rugăciunea cum stau? Pot spune foarte bine? Credința mea e suficient de puternică? Atât de puternică cum spune psalmistul: „Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul. Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor şi de cuvântul tulburător. Cu spatele te va umbri pe tine şi sub aripile Lui vei nădăjdui; ca o armă te va înconjura adevărul Lui. Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază." (Psalmul 90, 2-6)?
Nu există teamă în inima celui care crede cu adevărat, nici de moarte, nici de boală, nici de nimic altceva. Cel credincios spune sincer cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte" (Filipeni 4; 13). Nu e nici fățărnicie, nici frică, nici durere în inima celui care nădăjduiește în Dumnezeu cu toată puterea.
Frica e un fel de ecograf al credinței. Așa ne putem verifica singuri sinceritatea. Fiindcă de ce s-ar teme cel care Îl are alături pe Dumnezeu? Toată bucuria celui credincios e Dumnezeu: Tatăl, Fiu și Duh Sfânt. Pentru toate celelalte mulțumește: pentru familie bună, copii pe măsură, banii necesari traiului, sănătate. Însă acestea pot să fie sau să lipsească. Când omul le primește pe toate, bune sau rele, ca din mâna lui Dumnezeu, teama și suferința dispar. El mulțumește și se bucură că Îl simte pe Dumnezeu în viața lui, înțelege că toate cele de aici nu sunt doar trecătoare, dar și deșertăciune și crede că ceea ce cu adevărat contează nu e aici și acum.
Omul care vede astfel lucrurile, cu putere și credință, face bine, face foarte bine. Când e întrebat ce mai face și spune că bine, fața i se luminează. Și după ce a răspuns, dă slavă lui Dumnezeu pentru toate. De aceea când sunt întrebată ce mai fac, răspund ca toată lumea, dar undeva se simte șovăiala și îmi dau seama că răspunsul corect e: mă strădui, dar nu îndeajuns; fac câte ceva, dar nu suficient. Aș vrea să fiu mai puternică, mai bună, să mă rog mai mult și să pot răspunde: fac foarte bine, slavă lui Dumnezeu pentru toate! Fiindcă doar lucrurile astea contează cu adevărat.
