Îmi reamintesc cât de cald era pe 7 aprilie 2009. Au trecut șase ani de atunci. Ţin minte că ne-am pornit cu o gaşcă de prieteni în centru, toţi îmbrăcaţi în pantaloni scurţi şi tricouri. Toţi aprinşi şi înfierbântaţi de revoluţie, schimbare, libertate, unire.
Acum mă gândesc la faptul că nu timpul era frumos atunci, pe 7 aprilie 2009. Mai degrabă noi eram frumoşi, aprinşi şi încălzeam totul în jurul nostru. Aveam o sete de libertate imensă şi o dorinţă de schimbare extraordinară. Aveam un foc care ardea cu o flacără intensă în interiorul fiecăruia dintre noi şi ne promitea un soare al libertăţii. Aveam o idee fixă despre adevăr istoric, identitate naţională şi progres. Eram mai vii pe atunci. Acum ne-am răcit, am devenit apatici, iar timpul a devenit şi el, apatic şi rece. În sufletele noastre nu mai există primăvară şi revoluţie. În sufletele noastre a rămas doar comoditatea şi nepăsarea. Am fost trădaţi de revoluţia de atunci. Am fost furaţi de toate ideile noastre şi de toată dorinţa noastră de a schimba ceva. Am scandat „Jos cenzura!” în speranţa unei prese libere şi independente. Presa s-a eliberat, s-a făcut independentă. După asta s-a autocenzurat şi s-a vândut de sine stătător. Presa care nu s-a vândut, a fost cumpărată. Am scandat „Jos comuniştii!” cu speranţa într-o guvernare democratică şi umană. Ne-am ales cu o guvernare şi mai anti-democratică, şi mai anti-umană.
Au fost şi duminica asta proteste. Câteva mii de oameni au ieşit confuzi şi înfuriaţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Presa liberă şi independentă a tăcut. Oamenii au protestat, au scandat aceleaşi lozinci şi s-au dus acasă. Pentru că au familii şi copii de hrănit. Pentru că au de supravieţuit. Iar pentru proteste nu te plăteşte nimeni, o faci din propria dorinţa în speranţa utopică de a schimba ceva. Ne-am răcit şi am alungat primăvara din noi. Oare vom redeveni cândva fierbinţi ca atunci, pe 7 aprilie 2009, când era un timp atât de frumos?
