După fenomenul morţii (vezi tableta Moartea nu-i o metaforă), al doilea lucru ca importanţă care nu se învaţă la şcoală, dar care este tot atât de enigmatic ca şi moartea, doar că nu-i şi înspăimântător ca aceasta, dimpotrivă, este asociat cu cea mai mare plăcere, este dragostea.
Abordată ca problemă a educaţiei, prima întrebare care se pune este dacă dragostea este un dat (ni se dă prin naştere) sau un lucru dobândit prin educaţie?
O caricatură mai veche din pag. 16 a hebdomadarului Literaturnaia gazeta (Gazeta literară) înfăţişează o masă enormă de bărbaţi care nu-şi dau rând, cu piepturile descheiate şi bombate în faţa unui amur care-i priveşte dezorientat, deoarece are în mână doar o singură săgeată. Sugestia autorului – dorinţa congenitală a tuturor de a iubi şi incapacitatea celor mai mulţi de a o face – oferă poate cel mai incitant subiect pentru filosofia educaţiei.
Dacă dragostea ni s-ar da prin naştere, mottoul acestei tablete n-ar avea sens. Dar el are sens, iar originea lui, Biblia, arată şi cât de important este acesta în viaţa noastră. Aşa ajungem la prima deducţie: Dragostea nu ni se dă prin naştere. Ni să dau, ca şi în toate celelalte aspecte definitorii ale fiinţei noastre, doar premisele pentru apariţia dragostei.
După ataşamentul de origine biologică al copilului faţă de mamă, cele mai puternice sunt premisele care fac posibilă dragostea sexuală. Ea apare odată cu maturizarea sexuală şi este confundată de majoritatea tinerilor cu orgasmul, care-i însă de natură biologică, nu cultural-spirituală. Aici lucrurile se încurcă pentru cei mai mulţi.
…Dna N., de 30 de ani, deşi este deja la a cincea experienţă erotică, are o viaţă de calvar, căci ea, de fapt, încă n-a cunoscut dragostea. Primele două au fost banale îndrăgostiri în adolescenţă. A treia n-a fost decât un răspuns la grija pe care i-a arătat-o un băiat în timpul unei boli, luându-l de soţ. Nu înainte însă de a „se testa”, ca şi majoritatea tinerilor contemporani, într-un concubinaj de doi ani. Apropierea fizică plăcută, pe care o oferă sexualitatea în tinereţe, i-a făcut să creadă că sunt buni de soţ şi soţie. Peste doi ani i-a venit însă şi prima, adevărata dragoste, căci era legată nu doar de hormoni, ci de întreaga ei fiinţă: şi de cea biologică, şi de cea intelectuală, şi de cea spirituală. Dar el n-avea mijloace pentru întemeierea unui cămin. I-a părăsit concomitent pe ambii bărbaţi, pe soţ şi pe adevăratul iubit, făcându-i patul celui de-al cincilea, un tip cunoscut pe Odnoclassniki, care-i promitea mincinos s-o ia de nevastă. Fireşte, donjuanul experimentat cu mai multe tinere, care identifică orgasmul cu dragostea, n-o va lua de nevastă, eroina noastră însă se va obişnui să accepte în pat, uşor de tot, bărbaţi cu „perspectivă” de soţ, dna N. transformându-se odată cu anii într-o femeie „accesibilă”. Chiar dacă se va şi mărita a doua (a treia) oară, căsnicia ei se va derula între două minciuni spuse zilnic de cei doi soţi, pe care nu-i va lega nimic altceva decât dragostea biologică faţă de copiii comuni.
Statistica arată că în Chişinău fiecare a doua căsătorie se desface. Dar ceea ce nu arată statistica sunt dramele trăite o viaţă în căsătoriile nereuşite din cauza ignorării problemelor fundamentale ale vieţii umane de către pedagogia noastră tot mai instituţionalizată şi tot mai aservită politicienilor pedagogic impotenţi şi invenţiilor kaghebiste gen „subcompetenţe”.
