Tot ce-a făcut R. Moldova după 1992 față de statul agresor i-a permis să fie desemnat drept cel mai prost stat din lume. Ce finalitate pot avea reformele, acordurile, planurile, strategiile și alte procese ce sună bine în conferințe de presă, dacă statul nu poate spune răspicat cine ne-a atacat, cine ne-a omorât cetățenii, cine ne-a ocupat o bucată din teritoriu.
Moldova nu este Transnistria
Ar fi bine să înțelegem că Transnistria nu este altceva decât un ștreang la gâtul R. Moldova. Timp de 25 de ani s-au schimbat mai multe guverne la Chișinău, s-au schimbat președinți, s-au votat legi în Parlament, un lucru însă nu s-a schimbat – atitudinea plină de afecțiune a „conducerii” din Tiraspol față de Rusia și ura viscerală față de românitatea R. Moldova.
Statul agresor – Rusia, nu a dorit niciodată rezolvarea conflictului. Esența lui este cât se poate de simplă – menținerea dependenței R. Moldova față de F. Rusă, adică – anularea independenței obținute cu mari sacrificii economice și sociale în 1991. Nu greșim dacă spunem că dușmanul strategic al statului R. Moldova este, a fost și va fi F. Rusă. Această realitate este ca sarea în ochi, sclavii Moscovei din Chișinău, fac tot posibilul să răstălmăcească realitatea doar pentru a scoate F. Rusă basma curată din această încurcătură.
Oricâte strategii și campanii ar face KGB-ul, pentru a-i determina pe moldoveni să nu se simtă români și să nu-i urască pe ruși, realitatea din teren, chiar dacă este într-o permanentă schimbare, nu lasă loc de prea multe interpretări. Segmentul activ din societate, care se implică în problemele statului, este absolut incompatibil cu lumea sovieto-mafiotă din regiunea transnistreană care locuiește într-un „s(t)at” utopic. Oricât de sărac ar fi Chișinăul, cetățenii de aici s-au occidentalizat în mare parte – au prins gustul libertății de exprimare, al libertății de călătorie, s-au virusat de idei europene – vor o guvernare care să fie responsabilă și să răspundă în fața plătitorilor de taxe, vor un stat eficient, care să nu risipească banul public, vor un stat cinstit, care să nu fure de la cetățeni.
Oricât de trist ar fi, dar transnistrenii n-au asemenea năzuințe, ei așteaptă de la conducere gaz ieftin sau eventual un bonus la pensie în ruble rusești. Mulți locuitori din regiune sunt gata să accepte să trăiască într-un stat condus de criminali și hoți în lege în schimbul unor ruble.
Reintegrare sub steag rusesc
Singura cale de reintegrare a regiunii de est a R. Moldova este să jurăm cu toții credință steagului rusesc. În timp ce Dodon, cel mic și prost, publică texte atent redactate despre statul multietnic și multinațional, tovarășul său – Krasnoselski – pune steagul agresorului pe toate clădirile „de stat” din regiune. Dodoneii și adepții lor se lovesc de un vădit conflict de interese când discută problema transnistreană. Pe de o parte, aceștia reprezintă interesele Federației Ruse aici – lucru evident pentru absolut toți, pe de altă parte – trebuie să se prefacă patrioți fără a spune explicit că rușii au împușcat cetățeni moldoveni. Unica vină a fraților noștri, omorâți atunci, e naivitatea – ei au crezut că luptând cu bandiții vor avea de partea lor și noul stat – R. Moldova. Planul de acasă s-a evaporat odată cu înțelegerea realității din târg – politicienii din Chișinău, unul după altul, au trădat interesele elementare ale acestui stat în schimbul statutului de vasal al Kremlinului.
De ce nici până în ziua de astăzi F. Rusă n-a recunoscut independența Republicii Moldovenești Nistrene? Referendumurile de acolo au arătat clar voința populară – niciun fel de reintegrare cu Moldova, vrem să fim parte din F. Rusă. Dacă R. Moldova a avut dreptul să se separe de URSS, de ce nu ar avea și transnistrenii dreptul să se separe de noi? Evident că separatiștilor le convine actualul stat-quo – aceștia de facto sunt independenți și fac ce vor, cum vor – fără să poată fi trași la răspundere pentru asta. O eventuală includere a regiunii în cadrul F. Ruse i-ar face pe aceștia niște „șefi de oblasti” (n.red.: regiune) ce pot fi ușor schimbați, iar toate fluxurile financiare nimeresc în zona de control a Kremlinului. O eventuală independență recunoscută internațional ar fi o tragedie și mai mare pentru conducerea de acolo. Aceștia vor trebui să se descurce singuri, prinși între o Ucraină antirusească și o Moldovă liberă.
Vasalii rușilor din RM și-au ales greșit stăpânii. Sistemul politic condus de Putin va dispărea la un moment dat – exact la fel de subit cum a dispărut URSS-ul. Până la urmă, un stat rezistă dacă cetățenii care locuiesc acolo sunt fericiți. Așa cum s-a evaporat măreața și temuta Uniune Sovietică – așa se va evapora și putinismul, iar odată cu el vor dispărea și sclavii lui din regiune. Fără hotar direct cu F. Rusă, prinși între o Ucraină tot mai aproape de valorile Europei și o Românie ce oferă un exemplu de occidentalism prin protestele din ultima perioadă, ce șanse au niște nulități fără coloană vertebrală ce se visează domnitori?
