Cele patru uniri, care au rămas trei, cu România sau Rusia

Reciteam zilele acestea o carte formidabilă a lui Robert D. Kaplan – Răzbunarea Geografiei – subtitrată sugestiv „…ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului”, și mă gândeam dacă nu cumva autorul american se referea printre rânduri și la Basarabia. Reflectând asupra situației dintre cele două Corei și Zona Demilitarizată existentă dintre ele, Kaplan sugerează pentru cine uită de diferitele scenarii de divizare a unor țări din secolul XX – Germania, Vietnam, Yemen – că „oricât de mult s-ar prelungi divizarea, forțele unioniste sfârșesc prin a triumfa, într-o manieră neplanificată, uneori violentă și cu o evoluție rapidă”. Zona Demilitarizată, asemeni Zidului Berlinului, este o zonă arbitrară, lipsită de orice noimă geografică și care divide o națiune unitară din punct de vedere etnic, prin urmare, așa cum Germania s-a reunificat, ne putem aștepta să vedem o Coree Mare, la rândul ei reunificată. O dată în plus, forțele culturii și ale geografiei sunt susceptibile să prevaleze la un moment dat, pentru că „o graniță făcută de mâna omului și care nu se potrivește unei zone firești de frontieră este cu precădere vulnerabilă”, conchide cercetătorul.

M-am oprit de mai multe ori din lectură până am terminat această carte, în unele momente fiind de acord cu autorul și recunoscând universalitatea principiilor sale teoretice, iar în altele respingându-le cu desăvârșire pentru faptul că teoriile sale în anumite circumstanțe nu explică durata și intensitatea rupturilor identitare, geografice și istorice la care am făcut referință chiar pe paginile ziarului TIMPUL ceva timp înainte (a se vedea „Politici imperial/statale și construcții identitare”): Taiwan, India și Pakistan, Azerbaidjan, Tadjikistan, Cipru, Irlanda de Nord, Macedonia, Etiopia, Eritreea etc. Mi-am zis că prea pășim pe un teren primejdios atunci când înălțăm geografia pe un fel de piedestal. Dar privind în profunzime la evoluțiile istorice, deopotrivă după căderea comunismului în Europa de Est și destrămarea Uniunii Sovietice, dar mai ales după manifestarea violentă a realpolitikului rus față de Crimeea și Ucraina, nu pot să nu fiu de acord cu ideea că singura trăsătură durabilă a istoriei este așezarea unui popor pe hartă. Cum fundamentele politice se modifică rapid sub picioarele noastre, harta, chiar dacă nu este determinantă, poate reprezenta un punct de plecare pentru înțelegerea unei logici istorice a ceea ce ar putea urma.

Poziționarea istorică, mentală și culturală a românilor este ancorată puternic într-un determinism geografic, care privește Carpații ca axul formativ al națiunii române, Dunărea, Marea Neagră, Nistru și Tisa constituind reperele de referință ale spațiului imaginar în care se regăsește suflarea sa. Din toată această încrengătură geografică, cu impact determinant asupra mentalului colectiv românesc, doar teritoriul dintre Prut și Nistru nu se regăsește acolo la moment. De observat că în modelarea moldovenilor români de-a lungul istoriei apariției lor ca noțiune geografică și etnică, nu s-a făcut niciodată referință la spațiul de dincolo de Nistru, chiar dacă periodic aceștia au avut revărsări firești peste bătrânul fluviu. Nici chiar în timpurile de apogeu ale controlului românesc asupra Odesei și Transnistriei, atunci când Hitler i-a propus lui Antonescu posesia definitivă asupra regiunii până la Crimeea în schimbul Ardealului pentru unguri, mareșalul a refuzat această ofertă, pentru că vedea arealul românesc centrat pe Carpați și nefiresc exprimat în stepa ucraineană.

Prin urmare, este firesc să considerăm că independența noastră statală, ancorată în termenii Declarației de Independență, dincolo de aspectele istorice, culturale și lingvistice, revine la un determinism geografic ancestral, plasând frontiera imaginară a noului stat la Nistru, într-o dorință de a-i da continuitate cu spațiul românesc. În raport cu acest act de independență apar două probleme fundamentale ce caracterizează existența R. Moldova ca stat. Prima mare problemă este incompatibilitatea geografică a celor două regiuni componente ale noului stat, așezate în perspective formative istoric diferențiate, care le face apriori imposibil de reconciliat. A doua mare problemă este că atât Basarabia, cât și Transnistria intră în câmpul stilistic al unui altfel de determinism geografic, cel rusesc, de o forță irațională mult mai profundă, deoarece are o componentă mesianică inerentă. Iar după cum spunea chiar marele filosof rus P. Ceaadaev „…există un lucru care domină autoritar și care trece ca un fir roșu prin toată istoria noastră, care conține în sine întreaga noastră filosofie și s-a manifestat în toate perioadele vieții noastre sociale, determinând caracterul nostru, care este în același timp elementul esențial al măreției noastre politice și cauza fundamentală a impotenței noastre mentale. Acest lucru este geografia”.

Prin urmare, putem să ne lăsăm aburiți de tendințele globalizării, de cosmopolitism și transcendență, dar marile politici și procese globale sunt determinate de raționamentele pragmatice ale geografiei: teritoriu, resurse, munți și ape, în jurul cărora se construiește imaginarul politic, economic și cultural al unei națiuni. Afirmația că tehnologia a anulat geografia merită atât să fie numită o eroare plauzibilă, ne avertizează Colin S. Gray, și tot el continuă prin a ne spune că oricine crede cu adevărat că geografia a fost în mod esențial minimalizată este cu desăvârșire ignorant și nu înțelege știința strămutării unui număr semnificativ de oameni și resurse de pe un continent pe altul. Paradoxul globalizării este că apropiind spațiile a accentuat și mai mult forța determinismului geografic. Doar că națiunile îl promovează pornind de la propriile resurse și cutume, de multe ori estompate de procese globale, transnaționale. Germania vede soluționată veșnica sa problemă a „spațului vital” într-o dimensiune de extindere și unitate a spațiului european, oferind beneficii și avantaje tuturor partenerilor participanți. Rusia procedează la refacerea „lumii ruse” în sens primitiv geografic, prin anexarea teritoriilor considerate istoric parte integrantă a spațiului său de securitate și supraviețuire.

Ce am vrut să spun în concluzie este că noi ne-am încurcat în labirintul celor patru „uniri” pe care le-am pedalat după 1991, dar mai ales după 2004. Pentru că ideea unirii între România şi R. Moldova, idee care preocupă minţile multor români de pe ambele maluri ale Prutului, care sperie pe unii şi încurajează pe alţii, nu este unica de fapt care resuscitează obsesii. Este așa pentru că este cea mai suprasolicitată istoric, politic, social, mediatic sau identitar. Dar pe lângă ea au mai fost influențați și cu alte trei forme de „unionism”: unirea cu Uniunea Europeană, cunoscută sub denumirea de integrarea europeană; unirea cu regiunea transnistreană, cunoscută ca procesul de reîntregire teritorială a R. Moldova; „unionismul” euroasiatic, care doreşte aducerea R. Moldova într-o uniune vamală şi/sau suprastatală, care are ca centru de gravitaţie Federaţia Rusă. Pentru unii aceste „unionisme” se suprapun (unirea cu România şi unirea cu UE; unirea cu Transnistria şi uniunea euroasiatică; unirea cu Transnistria şi cea cu UE ), pentru alţii acestea sunt concurente (unirea cu România este incompatibilă cu realizarea unităţii cu Transnistria, la fel cum nu poţi fi deopotrivă în UE sau România şi în orice fel de uniune euroasiatică cu sau fără Transnistria).

Dar în esență, invariabile și lipsite de filosofie istorică sunt două unionisme determinate geografic – unirea cu România sau alipirea la Rusia. Spuneam de multe ori că unionismul, în felul cum a fost conceput în secolul XIX şi XX, este actualmente estompat de această formă superioară de unitate, pan-europeană, care devine apanajul unei unităţi româneşti într-un context de unitate euroatlantică. Că agitaţiile actuale privind unionismul care se atestă în R. Moldova vin undeva în contrasens cu această redimensionare a ideii de unitate românească în accepţiune europeană. Dar în condițiile „revenirii la geografie” în politicile Rusiei, când orice construcție liberală și idealistă a sistemului internațional a falimentat, acest unionism tradiţional devine unica soluție de securitate în care se va ancora viitorul românilor din R. Moldova. Iar această realitate capătă o consistenţă și mai mare în condiţiile unei falimentări a R. Moldova ca entitate statală, falimentare determinată de incapacitate internă de reformare, stimulată din exterior de posibilitatea angrenării într-o uniune euroasiatică (violentă sau „prin vot”), considerată neapropiată de majoritate pentru viitorul acestui stat. Prin urmare, vin timpurile „răzbunării geografiei”, iar geografia, ca și istoria, este de multe ori irațională.