Un film violent, ca şi vremurile pe care încearcă să le reînvie, fapt reproşat de criticii occidentali care nu au văzut mare lucru în această poveste. Centurionul Quintus Dias reuşeşte să scape din prizonieratul lui Gorlacon, şef de trib al picţilor, care conduce un abil război de uzură împotriva legiunilor romane staţionate în Britania. Destul de răvăşit de ce păţise, Quintus Dias se întâlneşte cu Legiunea a IX-a condusă de generalul Titus Flavius, pornit să zdrobească rebeliunea picţilor la ordinul guvernatorului Agricola.
Armata romană beneficiază de serviciile unei cercetaşe picte care ajută la organizarea unei ambuscade în urma căreia întreaga legiune este masacrată de picţi, iar generalul este luat prizonier. Doar Quintus Dias alături de alţi şase soldaţi reuşeşte să scape cu viaţă şi iau decizia să încerce să-l salveze pe general – încercarea lor eşuează, iar Gorlacon trimite pe urmele lor o trupă de războinici să-i extermine. Unul câte unul, soldaţii romani mor pe drum, fie de frig, fie de săgeţile picţilor, până când ultimii trei ajung la coliba unei tinere vrăjitoare picte, care îi ascunde de urmăritorii lor. După o ultimă încleştare în care reuşesc să-şi biruie urmăritorii, centurionul Quintus Dias alături de soldatul Bothos reuşesc să ajungă la o garnizoană romană, unde Bothos este ucis de o santinelă care l-a confundat cu un pict. Quintus Dias este singurul supravieţuitor al dezastrului Legiunii a IX-a, iar guvernatorul Agricola ia decizia să-l suprime pentru ca soarta acestei legiuni să rămână învăluită în mister. Quintus Dias reuşeşte să scape şi se întoarce la vrăjitoarea pictă care îl salvase, filmul încheindu-se cu aceleaşi cuvinte cu care a început: „Sunt centurionul Quintus Dias, iar acesta nu este nici începutul, nici sfârşitul poveştii mele”.
Toată această poveste mi-a provocat o serie de asemănări între centurionul Quintus Dias şi poporul român. Legionarii romani trimişi în provincia Dacia au trebuit să facă faţă invaziilor şi nu au uitat niciodată că provin din cel mai puternic imperiu din istorie, Imperiul Roman. Quintus Dias ar fi putut foarte bine să nu încerce să-şi salveze generalul, însă îşi motivează fapta prin nevoia de a apăra cu orice preţ onoarea imperiului. Întors la ai săi, Quintus Dias constată că nu mai este nevoie de el – la fel şi poporul român, după un ev mediu petrecut printre duşmanii imperiului, când a reuşit să se întoarcă spre civilizaţia occidentală a fost privit ca o chestie ciudată. La fel ca legionarul Bothos, românii vorbeau limba imperiului, dar erau îmbrăcaţi ca barbarii. Quintus Dias are ideea fixă că el este centurion roman şi trebuie să se întoarcă la ai săi – la fel şi românii au undeva strecurată ideea că sunt urmaşii Romei şi locul lor este alături de civilizaţia occidentală. Întrebat unde are de gând să meargă după ce scapă de tentativa de asasinare a sa, Quintus Dias răspunde: „Acolo unde este locul meu” – deşi rămâne roman, centurionul simte că aparţine mai degrabă graniţei dintre imperiali şi barbari, în coliba vrăjitoarei Arianne. La fel şi românii rămân permanent blocaţi undeva între Occident şi Orient, fără a aparţine pe deplin niciunei regiuni, un fel de reflectare în istorie a poveştii centurionului Quintus Dias.
