Iisus îi spune bolnavului că păcatele îi sunt iertate, dar ştiind că unii din mulţime cârteau (cine poate ierta păcatele?), S-a întors către ei şi a întrebat: „Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?”. După care l-a vindecat.
Ştim că Iisus le cerea bolnavilor care mergeau la El să creadă. De data aceasta însă, Evanghelia spune: „văzând Iisus credinţa lor” – a celor patru prieteni, S-a milostivit. Dar şi stăruinţa lor, fiindcă nu au plecat acasă, nici nu au rămas la uşă când au văzut că e multă lume, ci au îndrăznit urcând pe casă să îl coboare pe cel bolnav prin acoperiş. Ni se arată aici cât de puternică e rugăciunea pentru aproapele. Iarăşi ni se aminteşte în acest post de altruism. De rugăciunea pentru ceilalţi, dar şi de oferirea unui ajutor concret.
A doua lectură din Evanghelie nu mai vorbeşte de relaţia dintre oameni, ci de cea dintre om şi Dumnezeu: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. (…) Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.”
Dacă Iisus e uşa, ne mântuim doar prin El. Oamenii Lui Îl cunosc şi Îl urmează, şi aşa îi recunoaştem pe cei care sunt ai Lui: după faptele lor. Cei care stau pentru a fi plătiţi sunt cei care fug la prima primejdie, cei care îşi ascund credinţa cu primul prilej. Şi dacă ne gândim aşa, ne putem bucura considerând că noi nu facem parte dintre aceştia, fiindcă, iată, ne mărturisim credinţa. Însă Iisus spune mai departe ceva cutremurător: „(oile Mele) Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl.” Îl cunoaştem noi pe Iisus până la identificare?
Noi încă nu înţelegem că Iisus nu e ceva adiţional în viaţa noastră, menit doar să ne ajute la greu, să ne facă minunată viaţa asta trecătoare. Nu putem apela la El din când în când, ca şi cum am angaja un om cu ziua. Nu putem să îl căutăm doar când avem probleme, ca pe o rudă îndepărtată cu o funcţie importantă. Trebuie să fim una cu El. Deci, scopul vieţii creştine e sfinţirea noastră. Acum pun această întrebare (mie – în primul rând): Îl cunoaştem noi cu adevărat pe Iisus?
Slujirea deplină a aproapelui, aşa cum au făcut-o cei patru prieteni, şi cunoaşterea lui Iisus până în pragul sfinţeniei – asta ni se cere. Cum stăm?
