În orașul acesta amărât nu poți să ai o dispoziție bună decât dacă porți non-stop ochelari roz. Din momentul în care ieși din casă observi nenumăratele gropi, glod, băltoace. Ajungi în stradă și vezi că trotuarele sunt ocupate de mașini parcate într-o doară și nu se apropie nici un evacuator al poliției să le sechestreze. Voi, dragi pietoni, zburați dacă puteți! Până și acea fâșie îngustă lăsată de „conștiincioșii” șoferi este nepracticabilă fie din cauza unei dâre pline cu apă, fie din cauza unei dâre pline cu glod. Coșurile de gunoi sunt de negăsit chiar în centrul capitalei, poți să mergi pe jos trei, patru, cinci cartiere și să nu ai unde arunca un amărât de bilet.
Monumentele istorice, care cică sunt apărate de stat, sunt jerpelite de ploaie, vânt și înghețuri, nu din acest an, ci de-a lungul multor ani. Se mai găsește și un graffittist plictisit care mâzgălește ceva pe sărmanii pereți, așa, ca să completeze „decorul” deplorabil al orașului. Nu, fonduri pentru restaurarea monumentelor nu se adună. În schimb, cei care vor să le dărâme, prin minune, fie primesc autorizație, fie plătesc o amendă nesemnificativă pentru demolarea lor. Apoi, desigur, construiesc o urâțenie de bloc care nicidecum nu corespunde planului urbanistic al centrului istoric al capitalei. Mai mult, puținele proiecte de însuflețire a orașului inițiate de primărie fie sunt duse la capăt cu mult peste data preconizată, fie sunt de o calitate de râsul găinilor.
Mă uit la pozele făcute acum 40 de ani în Chișinău și parcă nu-mi vine a crede că locuiesc în aceeași urbe… Iubesc Chișinăul, dar nu pentru cum arată, ci pentru puținii oamenii care-l iubesc la fel ca mine și pentru și mai puținii care chiar fac ceva pentru a-l salva. Din păcate, majoritatea nu ocupă nici o funcție în primărie.
