Am trăit multă vreme cu impresia că măcar din unele puncte de vedere e mai bine la noi. S-a năruit și această impresie. Mai ales că lucrurile s-au schimbat foarte mult din 2012, când am fost prima dată în Odesa.
Atunci am observat cu groază un lucru pe care îl văd prezent și la noi: ferestre din termopan pe clădiri istorice. Prin ce miracol, nu știu, dar foarte săptămâna trecută am observat că multe termopane au dispărut de la vecinii noștri. Am văzut clădiri istorice superbe, refăcute, recondiționate. Am văzut un bun simț mai acut decât la noi. În fiecare restaurant sau magazin eram întâmpinați cu zâmbete, amabilitate, atenție.
La noi, din păcate, cu mici excepții, la magazin, când vrei să achiziționezi ceva, încă te poți trezi tratat de parcă ceri pomană. Stai la fiecare ușă a fiecărui birou. Oamenii sunt sătui de traiul greu și nu mai au chef să zâmbească pentru salariile lor mizere. Deși, sunt convinsă, nici în Ucraina salariile nu sunt mai mari.
Desigur, comparația cu Odesa nu e una corectă. Odesa e mare, are mare, are clădiri impresionante, are foarte multe muzee. Însă scuze se găsesc ușor. Că orașul nostru e mic, că suntem săraci, că suntem nedreptățiți.
Dar după toate scuzele, când tragem linie, ce vedem? Suntem departe de a ne putea prezenta ca un oraș turistic. Am o prietenă din facultate care a venit să vadă Chișinăul. Pe oferta turistică prezentată ei scria: se va vizita Bulevardul Ştefan cel Mare, Parcul Central, Gradina Publică Ştefan cel Mare, Arcul de Triumf, Aleea Clasicilor, Catedrala Nașterii Domnului. Am râs amar în sinea mea, apoi i-am spus: veți merge în centru și vă veți uita împrejur, fără să vă deplasați ca să vedeți toate obiectivele propuse.
Nu că alte obiective n-ar exista. Se putea propune și Valea Morilor, mai ales vara când pungile de plastic și peturile goale sunt acoperite de vegetație, iar parcul poate părea curat. Și probabil e singurul punct comun cu Odesa. Cred că și odesiții așteaptă înfrigurați sosirea primăverii și, respectiv, dosirea gunoaielor sub pături de vegetație.
Trist din cale afară e un singurul lucru, cu cât trec anii și cu cât vizitez mai multe orașe, cu atât Chișinăul mi se pare o cauză pierdută. Mi-e tot mai greu să înțeleg cum am putea să ne rezolvăm problemele, când ele, în loc să dispară, se înmulțesc.
Noi rămânem cu atașamentul, care nu ne lipsește niciodată. Dragul nostru oraș, plin de scame și praf. Orașul nostru înverzit, care iarna se arată în toată neîngrijirea lui. Orașul nostru, care – conform programelor turistice – se vizitează în zece minute (stai în centru și te uiți roată), după care ne ducem oaspeții în beciurile de la Cricova și-i îmbătăm ca să li se pară minunat.
Știu că există și variante mult mai bune de a ne prezenta orașul, chiar și eu am un traseu clar pentru toți oaspeții mei, dar ceea ce „se vinde” turiștilor se rezumă la cele de mai sus. Fără nici o preocupare pentru cum sau când va avea loc schimbarea la față a Chișinăului.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
