Ci-o cătat baba la țar?

Aseară am comis un aforism. Iată-l, savurați-l și îmbogățiți-vă: oamenii proști își iubesc țara, cei hâtri – o mulg. Actul comiterii dumnealui, a aforismului, adică, s-a produs în timp ce priveam ediția specială de la Televiziunea MURKA (descifrare: Moldova Unu Republicană Kompania lui Artur) despre vizita de prietenie (de veacuri) a senilei, pardon! seninei doamne Ostapciuc la Moscova – mândra capitală toți copiii-ți cântă cântece de fală. Curiozitatea mea lacomă înghițea imaginile filmate în palatul țarilor ruși. Cei doi conducători ai Dumei rusești au făcut declarații pentru presă, aruncând cuvinte grele la adresa Patriei mele vuinde, iar senila, încă o dată pardon din suflet! senina doamnă, tăcea. Plinuță și îndesățică, rumeoară ca madonele rafaelice, doamna stătea țeapănă în fața microfonului, tot așezându-și cu mâinile asudate de emoție jachețica tărcățică, întocmai ca o țărăncuță venită la o nuntă la oraș, pe care a ajuns-o rândul să închine și nunul cel mare i-a dat microfonul, să rostească o urare. Ce să vă spun? O urmăream cu tot respectul, așteptând replica demnității naționale și statale. Și în timp ce demnitarii ruși ne pălmuiau independența pentru manifestările „antirosiene și antirusești” de lângă Ambasada Moscovei la Chișinău, privirile de safir ale doamnei rătăceau pe pereții auriți, într-o tăcere sacerdotală și albă ca ninsorile dintr-o saga scandinavă. La un moment dat, michiduță din mine, aducătorul de procese judiciare de milioane, mă îmboldește să strig interogativ: „Ci-o cătat baba la țar?”. Dar n-am strigat, autocenzurându-mă în numele sfintei libertăți. A libertății de expresie, desigur.

Să ne întoarcem însă la aforism. Așa sunt eu: în clipe de solemnitate sufletească, precum sunt acele în care o priveam pe sacrosanta (inviolabila) doamnă în cauză, mintea mea naște aforisme. (Le țin închise în computer – unde să le dau drumul, ce ziar publică azi gânduri adânci, ca ale mele?) Mă uitam la doamnă, aplecându-mă curios peste ghizdelele fântânii tăcerilor dumisale. Capul îmi vâjâia ca năgara în câmpie – vjjjjjjjjjj -, prin circumvoluțiunile adânci și abrupte gâlgâiau gânduri antistatale, văpăile din ochii mei desăvârșeau marea durere a tristeților nepotolite, ca apele din gârlele de sidef de pe malul Prutului copilăriei mele. Michiduță mă tot îmboldea cu întrebarea: „Ci-o cătat baba la țar?”. Însă l-am oprit, cu un gest de legitimă brutalitate: „Care țar, bre, doar țarul n-a primit-o!? A fost trimisă în razvedkă de general, căruia i s-au tăiat cărările spre putin(a) cu brânză a preaînaltei blagosloviri rusești”.

Un val de năvalnică ilaritate s-a pornit în mine când am auzit că inviolabila demnitară de la Chișinău a cerut de la Rusia grâu. Oi, oi, oi! Am exclamat și eu ca un reprezentant de neam semit, să te duci să ceri grâu într-o țară unde provincii întregi sunt bântuite de foamete? Matușka Rusia este astăzi țara care nu-i poate asigura pe propriii fii cu pâinica cea de toate zilele, cu acel minimum de pâinică, prevăzut de Tatăl Nostru și de normele medicale, iar tu să te duci să ceri pâinică de la iepure, alviță, pentru o țară care a avut grâu deavolna, vorba lui Creangă, dar pe care l-au ciordit și l-au vândut jmecherii patronați de actualii preoți păgâni ai tranziției la haosul economiei moldave de piață la bardakul dirijat!

Tot meditând la cele de mai sus și tot uitându-mă la ecran ca la o fântână plină cu hoituri, iertată să-mi fie imaginația agresivă, m-am gândit la ibicuitatea prostiei. (Există în limba noastră o seamă de cuvinte din bătrâni pe cale de dispariție. Unul dintre acestea este, în mod peremptoriu, și ubicuu/ubicuitate, cuvânt neaoș cu sclipiri leneșe de onix negru, ba nu – cu sclipiri de tămâie ca aurul din altare). Înfuriat de-a binelea de ceea ce văd pe ecran, strig: „Hai sictir! Neam prost, din sculă strâmbă, insensibil la aticismul limbii de stat!”. Dar duhul resemnării m-a cuprins, a pogorât peste mine în chip de ienupăr cu boabe de aur din munții latiniei, și sufletul meu, fâlfâind solemn din aripi, ateriză într-un pâlc de iluzii de-și aruncaseră ancorele în gârla iluziilor, viscolită cu veverițe și bufnițe înecate. Și atunci, m-am întrebat, filozofic, în stilul unui coleg de breaslă: „A pri ciom tut ubicuitatea?”. Și tot căutând răspunsul la întrebare, mi-a apărut în fața ochilor (ce expresie, Doamne, în fața ochilor! Iată aticismul limbii de stat, a celei mai libere limbi din lume, nimerite astăzi sub cenzură economică); așadar, mi-a apărut în fața ochilor micul timurovist Arturcik Efremov, bpizdnesmenul de „Patria”, ajuns prin voia domnului de sus (Voronin) brigadierul jurnaliștilor din Dealul Schinoasei. (Parcă-l văd cum stă răstignit în fotoliul ce mai păstrează încă aroma deontologică a fundului și căldura trupului uscat de dor de țară ale lui Vanea Gonța, spaima saunelor și moartea bugetului, devenit titulescul diplomației voroniniene). Și uite acest Arturcik a bătut din pinteni, s-a umflat în pene ca un cocoșel ajuns în pragul luminos al pubertății și i-a tras un cucurigu de avertisment împotriva celor ce mai cred că mai au dreptul de a gândi liber în țara asta… Dacă a cucurigat el, cineva va bârfi, calomnia sau va prejudicia reputația profesională a echipei mele, îi voi da în judecată și voi cere nu doar despăgubiri morale, ci și materiale, așa cum a procedat Compania „Daac-Hermes” cu ziarul TIMPUL. Adicătelea: cine va face ca Hitler, ca Hitler va păți-o, cine va face ca Ceaușescu, ca Ceaușescu va termina, cine va scrie ca TIMPUL, ca TIMPUL va plăti-o…

Bă, pui de dac… hermes, pune capul în pământ și ascultă ce-ți spun eu. Judecata încă nu a demonstrat că TIMPUL a „bârfit, calomniat sau prejudiciat reputația profesională a Companiei Daac-Hermes”. Se poate întâmpla tocmai invers. Tu, ca mai marele pe toți jurnaliștii de la Radioteleviziune, care ar trebui (ești obligat!) să servești drept model de etică jurnalistică pentru echipă (pe care încă nu ai format-o), de ce-ți permiți să jignești o echipă de ziariști, acuzând-o fără a avea argumente? Pe ce te bazezi, ochiosule, insinuând și aruncând asemenea acuzații? Pe relațiile de prietenie cu generalul Voronin? Ai la mână decizia definitivă a judecății prin care se demonstrează că TIMPUL a „bârfit, calomniat și prejudiciat reputația profesională” a cuiva? Of, starea mea sufletească cere o abatere lirică, un fel de pauză publicitară.
PRIMA ABATERE LIRICĂ. Era pe timpul sovieticilor la Ceadâr Lunga un șef, Erou al Muncii Socialiste, care avea o amantă, șefa restaurantului din localitate. Odată, cu prilejul ultimului spic, s-a dat o mare petrecere la iarbă verde. Normal. După sărbătoare, Eroul s-a retras cu eroina sa mai adânc în sânul naturii, în niște iarbă verde, unde nimeni nu te vede. A doua zi, Eroul a observat că și-a pierdut Steaua. A dat poruncă și toată miliția a cercetat locul cu verdeață pe unde, în ajun, Eroul își pierduse Steaua în toiul voluptăților pe pat romantic de clorofilă. Dar n-a găsit-o. Atunci s-au și născut acele două versuri populare, pline de tragism socialist, pe care nu le pot reproduce în limba rusă, din cauză că mi-e rușine. Într-o traducere liberă, aproximativă, aluzivă ele ar suna cam așa pre limba noastră, plină de aticism: „Pentru-a Mărioarei treabă/ Am pierdut Steaua prin iarbă”. Dacă ne gândim că pe șefa restaurantului o chema Mașa, iar steaua în limba rusă se numește zvezda, vă dați seama cu ce cuvânt poate rima în limba rusă substantivul zvezda, când e vorba de Mașa…

Am avut nevoie de această abatere mai mult liricoidală decât lirică pentru a sugera un gând trist, trist de tot, ca o ciocârlie cu ochii scoși, ba nu, ca o țară condusă de proști: vai de capul radioteleviziunii, care cică va fi „publică”, dar în fruntea ei a ajuns un om care înțelege astfel libertatea presei! Numai că eu iată ce vreau să-ți spun, puiule (de dac… hermes): te așteaptă un viitor obscur (pardon de ultima parte a acestui cuvânt!) dacă vei încerca să faci o televiziune liberă prin metoda băgării pumnului în gura presei independente! Eu, de exemplu, mă voi judeca cu tine până la capătul vieții, până Eroul își va găsi Steaua pierdută în zbuciumul clorofilei, pentru-a Mărioarei treabă. Dixi!
A DOUA ABATERE LIRIRĂ. Un vânt subțire și iute, vestitor de furtună, zburlește solzii spiritului nostru autohton – liber, independent și polemic. O expresie fidelă a acestui spirit sunt ziarele. Nu toate, unele. Există ziare cu tiraj intim – marea minune a democrației fără frontiere, născătoare de ziariști complexați din fașă care se pierd în propria erudiție, ca măgarii prin ceață. Nu mai sunt eu Ceahlăul politologiei de pe malul Bâcului, dar nu pot să nu exclam: „Ce-i cu voi, mă puradeilor, ce ați pățit: ați uitat să vă luați medicamentele?”. Pun punct aici, rămânând fidel celui mai sănătos și deontologic principiu: nu polemizez cu idioții și cu colegii de breaslă. Așa îmi înțeleg eu datoria patriotică de ziarist ce activează în spațiul nord-dunărean, la poalele Carpaților, unde un neam blând și mare ctitor de ziare își paște de secole iarba verde a vocației europene…

A TREIA ABATERE LIRICĂ. Toată presa independentă, inclusiv ziarul pe care cu onoare și înțelepciune îl conduc, devine tot mai năduhoasă prin anticomunismul ei abstract. Mi se pare că scriem tot mai neinteresat – reproșul vizează, ineluctabil, și augusta mea persoană! -, că prea am îngustat orizonturile tematice, că prea patinăm pe un singur subiect, în timp ce alte zeci de subiecte putrezesc lângă noi, fără să le atingem. Fiind urmașii celor mai viteji dintre traci, condimentați pe parcursul înspumatei noastre istorii cu o linguriță de noblețe latină, iar mai apoi – cu o doză apreciabilă de viclenie bizantină și nihilism slav, ne manifestăm plenar aceste calități. Dar să ne abatem cu ispita (istorică) de la trebi: temerea mea, ba chiar un fel de premoniție, e că noi, cei care scriem pe teme politice, riscăm să ne transformăm în niște autori care scriem doar pentru sine. Ni s-a sleit sintaxa, ni s-a decolorat lexicul, iar în ceea ce privește ideile – criză totală. Am ajuns la fundul sacului. Răsfoiesc ziarele și devin tot mai pesimist. Dacă o ținem tot așa, pot să vă spun de pe acum cine va câștiga alegerile din anul viitor, dar nu vă spun, ca să nu vă stric dispoziția. Ceea ce vă pot spune e să nu ne temem de Codul Civil. Nu avem ce pierde, fraților, mama lor de oligarhi, îngemănași cu Puterea ca păduchele cu pielea.