Pe lângă clima blândă şi aşezarea spectaculoasă (o coastă de mare muntoasă), oraşul catalan este un oraş de o frumuseţe rară. În una din serile cu discuţii interminabile, am fost întrebat nitam-nisam care ne sunt nouă, românilor, duşmanii şi prietenii. Se ştie că duşmanii de moarte ai catalanilor sunt spaniolii. Această întrebare m-a pus pe gânduri, mai ales că trăim vremuri tot mai confuze.
Într-adevăr, gândirea occidentală, mai ales gândirea politică, construită pe tipologia europeană este axată pe raportul de duşman-prieten. De-a lungul timpului, fiecare regiune sau ţară şi-a construit istoria prin capacitatea de a lupta sau negocia cu duşmanul şi mai ales prin capacitatea sa de a-şi găsi alianţe favorabile. Însă pentru fiecare popor sau comunitate atât duşmanii cât şi prietenii au fost într-o continuă schimbare. De multe ori, duşmanii se transformă în aliaţi sau chiar prieteni şi prietenii – în duşmani. De fiecare dată, noi suntem cei care analizăm şi definim cine ne sunt prietenii şi duşmanii. Lucrul cel mai sigur este faptul că atât duşmanii cât şi prietenii sunt cei din proximitatea noastră, sunt vecinii noştri, cei cu care ne intersectăm. De exemplu, nouă australienii nu ne pot fi nici prieteni, nici duşmani pentru că nu ne-am intersectat niciodată cu ei. Ei sunt pentru noi ceva foarte abstract.
Tradiţia românească nu face excepţie de la acest joc tipic occidental, doar că poziţia noastră periferică face ca anumite trăsături să domine, producând anumite dezechilibre. În tradiţia noastră, duşmanul este mereu în afara noastră şi îl identificăm tradiţional prin vecinii cu care ne-am războit sau cu care am locuit în anumite perioade: turc, rus, evreu, comunist etc. În „buna” noastră tradiţie răul nu vine niciodată din interiorul societăţii noastre, ci doar din exterior. Prietenii sau salvatorii şi ei sunt mereu în afara noastră şi au fost pe rând: ruşi, americani, occidentali, europeni etc. În această schemă, în care ne plasăm şi pe care cronicarul o numeşte „a trăi sub vremi”, noi, din păcate, nu decidem şi nu avem un rol important. Nouă ni se întâmplă lucruri, noi avem doar rolul de pioni, iar „duşmanii şi prietenii” ne fac istoria, ne construiesc propria noastră viaţă. Cu alte cuvinte, centrul de decizie nu se află în mâinile noastre, ci este în afara noastră. Aceasta este şi tragedia care ne deosebeşte de occidentali.
Europa însă a mai inventat o tradiţie, care este cumva complementară acestui dualism vechi duşman-prieten. Această tradiţie capătă putere şi forţă mai ales odată cu creştinarea Europei. Creştinismul a fost şi este revoluţionar prin schimbarea radicală a datelor problemei. El spune un lucru simplu, dar nemaiîntâlnit până atunci: nu contează cine este duşmanul şi prietenul tău, ci contează în primul rând cine eşti tu. Duşmanul şi prietenul, binele şi răul sunt în tine şi tu eşti cel care decizi, cel care alegi cui să-i dai întâietate. Centrul de decizie nu se află în afara ta, ci în tine. Radicalitatea discursului creştin este însă şi mai mare, căci aproapele, cel de lângă tine, nu mai este un subiect al prieteniei şi duşmăniei, ci al dragostei. Îndemnul cristic pe limba noastră ar suna foarte straniu: iubeşte-ţi rusul, turcul, evreul de lângă tine.
De ce este foarte important acest lucru? Din simplul motiv că o societate nu poate să se regăsească, să construiască şi să se reconstruiască decât dacă înţelege şi-şi asumă faptul că sursa răului şi a binelui ei social se află în interiorul ei, nu în afara sa şi că ea poate decide pentru sine ce e bine şi ce e rău.
La sfârşit de an, vă doresc un An Nou Fericit şi cred că e un moment bun de meditaţie asupra a ceea ce se întâmplă cu noi şi societatea în care trăim.
