Circ în tramvaiul Curții Constituționale

Despre simulacrele de concursuri pentru selectarea judecătorilor la CCM

Articolul 6 alin. (2) din Legea cu privire la Curtea Constituțională prevede următoarele „doi judecători sunt numiți de Parlament, doi de Guvern și doi de Consiliul Superior al Magistratului”. Așa deci, observăm că nu există nici o prevedere care ar cere organizarea unor concursuri de selectare a judecătorilor constituționali.

În lipsa unor prevederi legale referitoare la organizarea concursurilor pentru aceste poziții, este evident că lipsesc o serie de elemente cheie, inerente unor asemenea proceduri:

a) Lipsesc criterii stabilite prin lege de selectare a eventualelor comisii de selectare a judecătorilor;
b) Lipsesc criterii unice, stabilite prin lege de evaluare profesională a candidaților;
c) Lipsește posibilitatea de contestarea a unor asemenea decizii în instanțele de judecată, etc.

Fără de aceste, dar și alte elemente, asigurarea unui grad elementar de obiectivitate a unor asemenea proceduri de selectare este imposibilă. Iată de ce, asemenea „comisii” nu sunt altceva decât niște simulacre de transparență, având o natură butaforică, de fațadă, ale căror scop real constă în validarea unor decizii, care, după cum este la modă să spunem în ultimele zile, sunt „luate în altă parte”. De fapt, asistăm la un joc al aparențelor, orientate spre inducerea în eroare a publicului neinițiat în adevăratele înțelegeri de culise și spre declinarea responsabilității pentru cazurile în care lucrurile iau o turnură proastă.

Este suficient să analizăm discrepanțele din punctajele oferite de membrii comisiei pentru concursul organizat de Comisia parlamentară juridică, numiri și imunități a Parlamentului, ca să ne convingem de faptul că am asistat la un jalnic simulacru de transparență, care de fapt a compromis în esență însăși ideea de transparență și meritocrație.

Pentru obiectivitate, trebuie să spunem că nu este pentru prima dată când călcăm pe această greblă, prima „selecție” similară producându-se în 2015. De altfel, există multe similitudini între aceste două proceduri, de la lipsa cadrului legal până la deciziile adoptate.

La 27 octombrie 2015, peste cinci zile după ce a fost depusă moțiunea de cenzură (!) împotriva Guvernului Streleț, premierul care își strângea bagajele din birou și care nu mai avea nici un sprijin parlamentar, și nici mandat politic pentru a face numiri de cadre, emite dispoziția Guvernului nr. 132 prin care a fost instituită Comisia pentru selectarea candidaților la funcția de judecător la Curtea Constituțională din partea Guvernului (în condițiile în care Guvernul demisionar avea capacitate limitată de exercițiu și nu mai putea lua decizii referitoare la cadre/de a desemna în funcție judecătorul la Curtea Constituțională).

La proba scrisă, unul dintre subiecte a fost sesizarea privind neutralitatea Republicii Moldova, aflată pe rolul Curții Constituționale. Pentru orice persoană cu mintea trează, este evidentă inadmisibilitatea testării unui eventual judecător în baza unei sesizări pe care o va examina odată desemnat în funcție, or aceasta ar fi echivalentul unei selecții operate în funcție de o anumită preferință derivată din poziția exprimată în prealabil în această chestiune.

La fel ca și în acest an, „concursul” l-a câștigat candidatul care a fost timp de 12 ani judecătorul-asistent al unui membru al comisiei și a prestat anterior servicii pentru un ONG al cărei director executiv era, de asemenea, membru al comisiei.

Similar comisiilor din acest an, majoritatea membrilor comisiei de atunci (cinci din cei nouă), nu aveau competențele necesare și relevante pentru a testa candidații pentru funcția de judecător constituțional: trei membri nu aveau în general pregătire juridică, iar alții doi aveau o vechime în activitate juridică cu mult sub experiența de minim 15 ani a celor pe care urmau să îi testeze.

Cu tot purgatoriul concursului cu probe scrise în fața camerelor ca la Bacalaureat, și încă repetat după alarme cu bombe, muntele a născut un șoarece. Impactul acelui concurs a devenit evident în iunie 2019, când “câștigătorul” “concursului meritocratic” a votat fără ezitare hotărârile devenite deja celebre. Un detaliu foarte interesant: aceleași ONG-uri care au făcut un lobby extrem de insistent timp de peste un an de zile pentru a-l numi în funcție pe acest judecător, au fost primele care s-au dezis de el când situația s-a împuțit în iunie.

În 2019, la fel ca și în 2015, în componența comisiei guvernamentale au fost incluse doar persoane loiale actualei guvernări. Majoritatea absolută din această comisie nu aveau calificarea necesară pentru a testa cunoștințele unui judecător la Curtea Constituțională, în materie de drept constituțional. Doar o singură persoană cu drept de vot avea experiență în exercitarea jurisdicției constituționale. Este vorba de dl Nicolae Osmochescu, care cu 20 de ani în urmă a fost judecător constituțional pentru o perioadă de 3 ani. (Dl Cotorobai a avut în cadrul comisiei vot consultativ.)

Analizând întrebările formulate de ceilalți membri ai comisei, aceștia în cel mai bun caz, aveau o iamgine foarte vagă despre dreptul constituțional, iar unii nici măcar vechimea în activitatea juridică cel puțin echivalentă celei cerută candidaților pe care urmau să îi testeze,și anume, cel puțin 15 ani în activitatea juridică.

Această discrepanță în profilul membrilor comisiei poate fi lesne dedusă din analiza punctajelor acordate, în special prin comparație cu clasamentul dlui Nicolae Osmochescu, în disonanță absolută cu punctajele total disparate ale celorlalți membri ai comisiei. Privit dintr-o parte acest tabel al punctajelor, nu poți scăpa de senzația că membrii comisiei au asistat la interviuri diferite, pe planete diferite. Lipsa cunoștințelor specifice în materie de drept constituțional au determinat membrii comisiei să ia decizii strict sub imperiul unor impresii și simpatii pur subiective.

În final, muntele a născut un șoarece… dar și acesta mort: Comisia Guvernamentală a eșuat lamentabil, în loc de 2 persoane a selectat 4, iar Guvernul l-a desemnat pe cel cu punctajul cel mai mic, dar care are meritul de a fi coleg de partid cu Primul-ministru, ceea ce i-a permis să-și surclaseze contracandidații cu o pregătire și prestație profesională superioară în “concursul meritocratic”. În realitate, am asistat la aceeași desemnare, doar că deghizată frumos și livrată publicului naiv în ambalaj de concurs.

În Parlament lucrurile au fost și mai brutale, ei pur și simplu au ignorat concursul pe care tot ei l-au organizat și au desemnat discreționar două persoane, una dintre care era chiar membru al comisiei de selectare. (Îmi amintesc cât de critici erau actualii parlamentari, când exact în același mod,  a fost numit unul din foștii procurori generali).

De altfel, eu nu cunosc nici o țară unde judecătorii constituționali sunt numiți prin asemenea concursuri. Da, există anumite proceduri de verificare, de avizare de către comisiile parlamentare, dar nu și concursuri organizate de comisii formate în majoritate din ONG-iști și persoane care nu au, cel puțin, calificarea profesională adecvată profilului pentru a evalua cunoștințele unui candidat. Eu nu cunosc nici un caz când Primul-ministru personal, până la ora 11 noaptea, să testeze cunoștințele de engleză ale potențialilor judecători constituționali (iar mai apoi să desemneze persoane care nu vorbesc nici o limbă de circulație internațională).

Concluzia acestor situații reprobabile este la suprafață: există o serie de poziții și funcții care a priori nu pot fi ocupate prin concurs. Guvernul și Parlamentul sunt instituții pur politice și toate numirile lor sunt asumate politic. Numirea judecătorilor constituționali nu este o excepție. Justiția constituțională joacă adesea un rol cheie în sistemul de frâne și contrabalanțe („checks and balances”) într-un stat. Constituția atribuie instanței constituționale sarcina de a decide în ceea ce privește conflictele de putere între organe de stat. Acesta este motivul pentru care componența Curții Constituționale este organizată astfel, încât să asigure reprezentarea echilibrată a celor trei ramuri ale puterii în stat, legislativă, executivă și judecătorească.

Bineînțeles, alături de obiectivul reprezentării echilibrate apare necesitatea asigurării independenței. Doar la prima vedere, aceste două scopuri par contradictorii. S-ar putea presupune că un judecător care a fost desemnat de o putere, ar fi tentat să favorizeze interesele acesteia în judecata sa. Cu toate acestea, garanțiile de independență și simțul înalt al responsabilității care însoțesc o poziție atât de importantă, sunt sigurele condiții care pot asigura că judecătorii constituționali vor acționa într-un mod care elimină orice suspiciune că ar reprezenta de fapt „interese”, în loc să acționeze imparțial. Concursurile nu sunt panacee pentru lipsa de integritate sau de verticalitate.

Nu este întâmplător că legiuitorul deliberat a lăsat discreție totală celor trei entități delegatare (CSM, Parlament și Guvern) în numirea judecătorilor constituționali, la fel cum nu este întâmplător că cele două comisii au descalificat din rațiuni pur politice candidați net superiori celor desemnați.

Spunea cineva că „diavolul începe de la spuma la gura unui înger care luptă pentru dreptate”. Ceea ce s-a obținut cu aceste „concursuri” pentru CCM, CNA, PG etc., este doar compromiterea iremediabilă a încrederii publice în asemenea proceduri. Aceste poziții sunt profund politice, prin urmare și numirile nu pot fi altele de cât asumate politic. Dacă se va continua practica acestor simulacre, cu examene și testări nocturne de cunoaștere a limbii vorbite, nimeni nu va crede în asemenea exerciții, chiar și atunci când ele ar fi total oneste.

Alegerea lui Vladimir Țurcan în funcția de Președinte al CCM

Politicienii și suporterii lor „haștagiști” au reușit, prin atitudinile lor publice și campaniile mediatice total iresponsabile pe care le-au promovat, să compromită această componență a CCM, chiar dacă acești judecători nu au adoptat încă nici o hotărâre.

Din moment ce deputații coaliției de guvernare au considerat că Vladimir Țurcan este demn și potrivit pentru a fi judecător constituțional, eu nu înțeleg de unde așteptarea și indignarea acestora că Vladimir Țurcan nu poate fi președinte al CCM. Din moment ce președintele CCM se alegea dintre judecători, iar Vladimir Țurcan a fost considerat adecvat și (atenție!) votat în plenul Parlamentului pentru a fi judecător, de ce cineva a avut așteptarea că el nu poate fi ales președinte?

În logica strâmbă a coaliției de guvernare, rezultă că nu există nici o problemă, inclusiv afilierea politică, pentru ca Vladimir Țurcan să judece la Curtea Constituțională. Singura lor problemă e că acesta va administra clădirea și angajații Curții și va reprezenta de acum înainte, pentru următorii cel puțin trei ani de zile, fața autorității de jurisdicție constituțională.

Și iarăși forme fără fond. Această furtună într-un pahar cu apă, are ca scop să distragă atenția de la problema și responsabilitatea reală pentru catapultarea lui Vladimir Țurcan la Curtea Constituțională. Problema fundamentală, de fapt, este nu în judecătorii care l-au ales pe Vladimir Țurcan primul dintre egali, ci în cei care l-au “uns” judecător la Curtea Constituțională, la fel ca și pe ceilalți judecători. Anume lor le aparține întreaga responsabilitate pentru situația creată la Curtea Constituțională.

Eu nu cunosc nici un caz în vreo țară din lume unde Primul-ministru, Ministrul de Interne și Ministrul Justiției sau deputații în parlament ar fi îndrăznit să ceară judecătorilor constituționali (pe care tot ei iau numit cu o zi în urmă) să anuleze o decizie administrativă internă de alegere a președintelui instanței (votat judecător tot de deputații lor).

Judecătorii CCM nu au un mandat imperativ din partea autorităților care i-au delegat la CCM. Din momentul numirii în funcția de judecător, ei nu sunt obligați să adopte nici o decizie, inclusiv privind alegerea președintelui instanței, după bunul plac al miniștrilor, deputaților, „hașatgiștilor” sau „prorocilor de pe Facebook”. Este total deplasat când Ministra Justiției cere public „organelor competente să investigheze situația” alegerii Președintelui CCM sau când deputați în parlament cer demisia întregii Curți pe motiv că nu le place președintele pe care l-au ales. Nu mai vorbesc de ziariști și tot felul de idioți care instigă la ură în spațiul public, cu mesaje de genul „cine-i șobolanul?”.

Un detaliu la care nu pot să nu mă refer. Nu mai puțin deplasată este reacția dnei Manole la cerințele politicienilor, care a acționat imediat ca o centura de transmisie la cerințele acestora, prin depunerea cererii de revizuire a deciziei de alegere a dlui Vladimir Țurcan în funcția de președinte, după ce cu o zi mai devreme același plen l-a votat în această funcție!

Noi avocații o cunoaștem mult mai bine pe dna Manole decât cei care o aplaudă pe Facebook. Refuzul Guvernului de a o sprijini pentru această funcție, inclusiv în CSM, nu este deloc întâmplător. Cei care au promovat-o trebuie să fie gata de o eventuală condamnare la CEDO în dosarul închiderii total abuzive a postului de televiziune NIT. Ar fi mai multe de spus la acest subiect, dar mă voi limita la următorul gând: CCM nu-i Curtea de Apel Chișinău, unde azi judecătorul adoptă o decizie, iar a doua zi, după „consultări”, același judecător o revizuiește și dă o soluție diametral opusă. CCM a avut în acești 25 de ani doar două (!) hotărâri revizuite, și ambele exclusiv ca rezultat al noii Jurisprudențe a CEDO.

Ar fi bine ca atât judecătorii CCM, cât și societatea în ansamblu, să rețină că judecătorii CCM au obligația de “ingratitudine” față de autoritățile delegatare. Un judecător nu poate fi jumătate sclav și jumătate liber. Principiului biblic din Isaia 1:3 (Boul își cunoaște stăpânul și măgarul cunoaște ieslea stăpânului său) trebuie lăsat în politică.

Eroarea fundamentală a actualei puteri în formarea CCM

Demisia in corpore a întregii componențe a CCM a fost un caz ieșit din comun. Astfel, la un moment dat s-a ajuns la schimbarea întregii componențe a Curții. Aceasta înseamnă că peste 6 ani întreaga componență a CCM va fi schimbată din nou, astfel instituția fiind lipsită de acea memorie instituțională indispensabilă unei instanțe de jurisdicție constituțională.

Trebuie să înțelegem că din cei 6 judecători nimeni niciodată nu a scris o hotărâre de drept constituțional. Doar doi judecători din șase sunt calificați în domeniul dreptului constituțional. În plus, doi judecători care vin din instanțele de drept comun vor avea nevoie de timp până se vor obișnui să raporteze în abstract actele normative la Constituție, și nu faptele la legi, așa cum au făcut întreaga carieră judiciară. Iar un judecător constituțional va avea nevoie de timp până se va obișnui să nu aplice principiile și raționamentul dreptului privat în dreptul constituțional, care este drept public. Sunt exerciții absolut diferite, care presupun cu totul altfel de cunoștințe și competențe. A fi jurist nu înseamnă a fi apt să rezolvi orice chestiune în orice ramură a dreptului. Tot astfel cum un dentist nu se poate apuca peste noapte să facă intervenții pe creier, doar pentru că este și el medic. Ne sutor ultra crepidam!

Nu zic că aceste neajunsuri sunt fatale sau iremediabile. În practica multor curți constituționale, există regula nescrisă ca judecătorii nou-intrați să nu primească dosare în calitate de judecători-raportori în primele 6 luni de zile de la începerea mandatului. Experiența tuturor statelor indică că un judecător constituțional se formează în aproximativ 3-4 ani de zile. Anume din aceste motive, în alte state se recurge la reînnoirea cu o treime a componenței Curții la fiecare treime de mandat, ceea ce asigură o majoritate experimentată și, în același timp, pregătirea noilor judecători. Tot pentru aceleași motive, mandatul unui judecător constituțional este, cel mai frecvent, cu o durată de 9 ani, ceea ce permite o rotație în componența Curții la fiecare trei ani, corespunzător “ciclului de pregătire” a unui judecător constituțional debutant.

Partea proastă este că ne vom confrunta exact cu aceeași problema, trasă la indigo, peste 6 ani de zile, când vom avea o componență total nouă a Curții, care va trebui să reia de la zero training-urile.

Ținând cont de situația excepțională de moment, soluția ar fi fost ca înainte de a face desemnările la Curte, să fi fost modificată legea CCM și să fi fost reglementate distinct procedura de formare a Curții în cazurile vacanței funcției întregii componențe a Curții Constituționale. Astfel, soluția ar fi fost se recurgă la numirea pe termene diferite a judecătorilor: doi judecători trebuiau numiți pentru 2 ani, doi judecători pentru 4 ani și alții doi pentru 6 ani. Anume în acest mod au procedat majoritatea statelor în procesul de formare inițială a curților constituționale.

Astfel, prin reînnoirea diferențiată în timp a componenței Curții Constituționale, s-ar fi reușit evitarea unor schimbări majore in corpore la CCM odată cu expirarea mandatelor actualilor judecători. Numai astfel, nici o putere, oricare ar fi fost aceasta, nu ar fi fost în măsură, nici măcar teoretic, să îi numească pe toți judecătorii după bunul plac pentru a controla total CCM. Astfel, s-ar fi asigurat o dezvoltare durabila a CCM și o independență față de intemperiile politice pentru mulți ani înainte.Din păcate, aceasta ocazie fost din nou ratată, iar peste 6 ani toate se vor relua de la zero, în dulcele stil moldovenesc.

Eu zic sa ne înarmăm cu răbdare. Nu știu de ce, dar văzând cum au demarat lucrurile, nu mă lasă senzația că aici nu se vor încheia, iar cel mai interesant abia urmează. Să vedem ce hotărâri va adopta noua CCM sau, mai exact, ce fel de hotărâri va revizui.

P.S. Îmi cer scuze de la cititorii mei pentru un text cam lung, dar există lucruri care nu pot fi spuse pe scurt.

Sursa: http://alexandru.tanase.md/