Pe 21 februarie, s-a întrunit Forumul Tinerilor minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistice, organizat de Grupul Tinerilor pentru Solidaritate Interetnică cu sprijinul Oficiului ONU pentru Drepturile Omului în Moldova. Tinerii prezenți se plângeau, printre altele, că se simt discriminați, fiindcă nu cunosc cum trebuie limba română. Mă uitam la știri de parcă vedeam opinii de pe planeta Marte. Mi se părea că nu aud bine, că nu procesez cum trebuie informația.
Ce să mai spun eu, care cunosc limba de stat, dar care nu aș putea lucra într-un post public, fiindcă nu cunosc limba minorității ruse? Nu știu dacă ați urmărit anunțurile de angajare vreodată, deși trăim într-o țară care nu a adoptat bilingvismul, una din condițiile de angajare e să cunoști atât limba română, cât și limba rusă.
Adică cei aflați în situația mea, vorbitori de română, dar care nu știu limba rusă, au tot atât de puține șanse de angajare ca un etnic rus ce nu cunoaște limba română. Marea diferență e că cei dintâi cunosc limba de stat. E halucinant să știi limba de stat, dar să nu poţi fi angajat într-o funcție publică.
La fel de bizar ar fi ca într-o țară cu multe minorități, cum e Germania, să poți să te angajezi ca vorbitor de limbă română sau sârbă, fără să fii silit să știi germana. Și acest lucru să fie posibil doar ca să nu fii discriminat de un stat european.
Dar după ce mi-am depășit uimirea, mi-am dat seama că tinerii au în multe cazuri dreptate. Pentru că în Republica Moldova nu este bine pus la punct un program de învățare a limbii române. Prima vină e a sistemului de educație care nu asigură calitatea învățării limbii de stat în școlile cu predare în limbă maternă. E dreptul minorităților să învețe în limba maternă, dar e obligația statului să se asigure în același timp că elevilor li se predă și limba de stat. Suficient de bine încât să o poată vorbi după absolvire și să o poată folosi în raportul cu ceilalți cetățeni ai statului.
Indiferent de etnie sau religie, toți trebuie să aibă șanse egale. Dar e de la sine înțeles că trebuie cunoscută limba de stat. Nu doar de etnicii ruși, ci de toți cei care sunt cetățenii acestei țări. Statul trebuie să le asigure tuturor condițiile necesare pentru învățarea limbii române, iar dacă minoritățile simt că nu sunt ajutate, e cazul unor luări de măsuri.
Însă chiar și în această situație, nu pot să nu observ că discriminarea nu e rubrica la care ar trebui să bifeze (doar) minoritățile. Dacă li se refuză accesul la cursuri de limbă română, putem începe să vorbim de vina sistemului de educație. Dacă minorităților li se refuză învățarea limbii materne, putem vorbi de drepturile omului. Dar să le ceri cetățenilor unei țări să cunoască o limbă străină în propria țară, e cu totul altceva. Abia din acest punct vorbim de discriminare. De discriminarea indusă de un grup de influență (etnic sau nu) care nesocotește limba, cultura și constituția țării din care face parte (sau nu).
