„Comunismul e o boală. Te privează de personalitate”

Eu lucrez în Italia

Când am intrat la pizzeria „Milvio Palotti” şi patronul, care – fiţi atenţi! – deservea clienţii, a aflat că-s din Moldova, mi-a surâs prieteneşte. M-a întrebat cu ce ar putea să mă servească. I-am lămurit că vreau şi eu să muncesc undeva şi că am venit aici la recomandarea unui moldovean. După ce s-a interesat dacă-s meşter la pregătit pizza – şi eu am negat -, mai întâi, m-a examinat nedumerit, apoi, spre surprinderea mea, mi-a dat haine de lucru şi m-a poftit la bucătărie. Acolo mi-a întins un polonic, mi-a spus să amestec într-un castron şi a dispărut. Rapiditatea cu care se întâmplase totul mă turmentase puţin. Nu pricepeam ce e în vasul din faţa mea, dar nu mă interesa. Milvio s-a întors şi m-a rugat să-l ajut să ducă o ladă dintr-o încăpere în alta. Pe urmă, am strâns masa după nişte clienţi. Dar când m-a pus să frământ aluatul într-un vas uriaş, m-am blocat… Am început să dau aiurea din mâini prin materia cleioasă şi-mi era ruşine de stângăcia mea. Milvio m-a oprit la timp, mi-a propus deja să tai aluatul pentru pizza. De data asta, m-am descurcat, ba chiar mă mândream că am reuşit să fug din RM, ameninţată din nou de colosul comunist, şi că lucrez în Italia. Vasăzică, sunt şi eu în rând cu lumea!
În acest timp, a venit de la bar o femeie, pe care Milvio o numea Alina. Mare mi-a fost mirarea să aflu că e originară din s. Vânători, r-nul Nisporeni. A venit în Italia acum zece ani, lăsând în sat doi copii. A sperat că situaţia din RM se va schimba spre bine, că se va întoarce repede acasă, dar după venirea bolşevicilor la putere, în 2001, a înţeles că numai rămânând în Italia îşi va putea creşte copiii. La Milvio lucrează de un an, dar îl cunoaşte de multă vreme, de la soră-sa, Lidia. Aceasta, pentru şeful meu, reprezintă Moldova – ea l-a înştiinţat prima că pe glob există şi ţara noastră.

Alina: „Doamne fereşte!”

„Cuvântul Moldova nu-mi spunea nimic până la începutul anilor ’90, când într-o pizzeria de-a mea a intrat o domnişoară plăcută, curată şi ordonată. Am întrebat-o de nu cunoaşte pe cineva cu o înfăţişare asemănătoare, care ar vrea să lucreze la mine şi ea s-a oferit imediat. Am aflat că e dintr-o ţară incognito, în care mamele se sacrifică, lăsându-şi copiii singuri acasă, şi se pornesc prin lume, lucrând zile în şir fără odihnă. Destăinuirile Lidiei m-au mişcat până la lacrimi. Prin intermediul ei, am cunoscut mulţi moldoveni, pe care îi admir pentru onestitatea şi hărnicia lor – calităţi pe care italienii le-au pierdut. De atunci, când am nevoie de lucrători, caut moldoveni…”, îmi relata Milvio Palotti. Mie însă nimeni nu mi-a spus că el vrea să angajeze pe cineva, am venit să-mi încerc norocul şi văd că totul merge strună. Milvio mi-a mai spus că a ajutat şi moldoveni care doreau să obţină legalizare pe peninsulă, semnând cu ei contracte de muncă sau angajându-i ca menajeri în casele rudelor sale. Eram curios să aflu cât costă aceste servicii, pentru ca răspunsul italianului să mă lase fără replică: „Glumeşti? Dacă pot ajuta pe cineva, de ce să n-o fac? Îi ajut din inimă”.
Pe la ora prânzului, am obosit. Dar dacă plec, am cugetat, unde mai găsesc un italian ca Milvio? Chiar zilele trecute, o moldoveancă – lucrase în casa unei familii – îmi povestea că, după ce-şi hrănea stăpânii, nepoţii acestora scuipau în cratiţă, pentru ca ea să nu mănânce… Decât să mă întorc în ţara unde este Voronin, prefer să admir modestia şi omenia lui Milvio şi să lucrez cu Alina, care refuză să discute despre politică, iar când aude de comunişti se întunecă la faţă şi zice: „Doamne fereşte!”. Ea recunoaşte că nici la Roma nu o duce foarte bine, dar totuşi e mai bine decât acasă. Aici poate să achite 500 de euro pentru chirie, să le trimită copiilor 400 de euro şi să rămână cu vreo 100 de euro pe lună. „Comuniştii ne-au promis de toate, dar ce-au făcut? În Moldova aveam s-o duc tot mai rău şi mai rău. Aşa că stau aici…”, adaugă ea. Dragă Alina, vreau să-i spun, te-aş duce pe braţe într-o Moldovă fără bolşevici, dar dacă… Dacă ei se întorc, ce ne facem? Murim?

Milvio: „Comunismul e o carte ce trebuie închisă”

Nu, oricât de greu îmi e, rămân şi eu în Italia, în această pizzeria plină de demnitate, alături de Alina şi de Milvio. Mai ales că văd în lavoar un morman de blide şi propun să le spăl. Mă bucur că Milvio îmi salută intenţia. Îl întreb şi pe şeful meu, printre altele, ce părere are despre comunişti şi ochii îi scapără. Milvio se aprinde, nu-l mai opreşte nimeni: „Comunismul e o carte ce trebuie închisă pentru totdeauna în orice parte a lumii! Comunismul e o boală ce te privează de personalitate, de idealuri şi de speranţa de a supravieţui! Eu sunt solidar cu voi, moldovenii, dar mă întreb: nu cumva vă convine propria suferinţă, dacă votaţi comuniştii? Când un guvern nu poate asigura mijloace decente pentru existenţa poporului, trebuie să-şi dea demisia. Înţeleg că propaganda comunistă e diabolică, ştiu că toţi comuniştii îşi caută neapărat un duşman, pe care se răzbună prin defăimare şi mărturii false, dar voi trebuie să le ripostaţi prin curaj şi demnitate. Triumful comuniştilor e asigurat de măiestria prin care vă mint, la fel cum Stalin şi-a cucerit faima, reuşind să convingă lumea că în SUA se murea de foame, pe când în Rusia era paradisul. Pe cât de harnici şi cinstiţi, pe atât de dezorientaţi sunteţi”.
Sincer, nu mi-a fost dat niciodată să văd vreun moldovean atât de îngrijorat de soarta noastră, pe cât era italianul din faţa mea. Şi aşa mi-a vorbit până am terminat de spălat blidele. Pe urmă, Milvio a făcut o pizza în faţa mea, ca să deprind meseria.
Seara, când noul meu patron m-a hrănit şi m-a remunerat cu 50 de euro, îmi părea puţin să-i mulţumesc numai o dată şi repetam necontenit: „Grazie! Grazie, signore! Grazie!”. Îi eram recunoscător acestui italian atât pentru respectul şi grija pe care ne-o poartă, cât şi pentru că, atunci când i-am bătut la poartă, mi-a deschis-o larg şi nu m-a alungat afară, precum au păţit în alte situaţii mii de moldoveni… Ne-am despărţit nu ca şeful cu subalternul, ci ca doi amici: „Ciao-ciao!”.
Moldova, învaţă lecţia de la şeful meu!