O rezistență a inteligenței, a simțului umorului și a păcii

În timp ce urmăream știrile la TV, am văzut un grup de aproximativ 50 de oameni care protestau împotriva proiectului „Gezi Parkı”. Proiectul a fost inițiat de conservatorul Partid al Justiției și Dezvoltării, care intenționa să demoleze unica zonă verde din inima Istanbulului. Prim-ministrul Recep Tayyip Erdoğan a anunțat că se planifică reconstruirea „Topçu Kışlası”, un cartier antic otoman, care a fost demolat în perioada Turciei Moderne. Conform proiectului, acest cartier va cuprinde blocuri locative, hoteluri și un mall. Când am aflat știrea, am fost șocată, însă nu credeam că șezutul în parc va schimba ceva, deși, în adâncul sufletului, susțineam protestatarii. Totuși, în dimineața zilei de 30 mai, poliția a atacat protestatarii cu sălbăticie că să-i disperseze. Ei au atacat cu bombe cu gaze lacrimogene și tunuri de apă o masă de oameni pașnici, care nu au provocat polițiștii în nici într-un fel. Era cu adevărat cutremurător felul în care tinerii și copiii erau bătuți, iar corturile lor au fost arse.

„Trăiam într-o lume imaginară”

Teroarea a fost declanșată în Gezi. Oamenii furioși, la fel ca și mine, care vedeau aceste întâmplări la TV, se simțeau răniți și copleșiți. În acel moment, m-am simțit obligată să fac ceva, să merg în Gezi și să opun rezistență împotriva terorii și violenței statale. Brusc, milioane de oameni s-au unit în Piața Taksim ca să protesteze împotriva terorii, ca să protejeze zonele verzi, apa curată, dar și să ceară respectarea drepturilor fundamentale, libertatea gândirii, dreptul la demonstrații și proteste.

Zece sau 12 copaci din parc au devenit simbolul mișcării pentru libertate. Milioane de oameni continuau să se îndrepte spre parc în pofida atacurilor polițiste, gazelor lacrimogene și tunurilor de apă. Eu, împreună cu soțul, am căzut sub incidența atacurilor cu gaze de trei – patru ori în Cihangir și o dată în Piața Taksim. A fost insuportabil! Totuși, nimeni nu dădea înapoi. Toată lumea a deschis ochii, cu toții am înțeles că până acum trăiam într-o lume imaginară. Nu mai aveam nicio speranță pentru o Turcie democratică, nu putem face copii într-o astfel de țară. Cauza pesimismului a fost lipsa democrației și pluralismului la guvernare, în special de când Partidul Justiției și Dezvoltării și-a început al doilea mandat și de când guvernul a început să trateze jurnaliștii care-l criticau ca pe niște criminali, iar pe femei ca pe incubatoare de copii. Erdoğan impunea cu aroganță faptul că fiecare familie ar trebui să aibă cel puțin trei copii și că avortul este o crimă.

Oamenii erau tratați ca buletine de vot și portofele

Acum, după cum știți, protestele s-au răspândit în toată țara. Rezistența pasivă continuă în fiecare domeniu al vieții. Este minunat! De când guvernul a interzis posturilor TV să difuzeze știri despre proteste, protestatarii lasă banii în sediile posturilor TV, scandând mesajul: „Câți bani vă trebuie ca să opuneți rezistență terorii polițiste în Gezi?”. Mulți clienți ai băncilor, care au legătură cu cele mai importante instituții media turcești, își îngheață conturile.

Da, economia turcească o ducea din ce în ce mai bine, dar apele noastre deveneau tot mai poluate, zonele verzi erau defrișate pentru construcția a cât mai multe blocuri locative, mall-uri, etc. În această eră a boom-ului economic, oamenii erau tratați ca buletine de vot și portofele. Succesul economic fără democrație, inteligență, conștiință și umanitate este doar imaginar. Generația actuală nu-și mai dorește o viață imaginară.

Erdoğan urmărește un război civil

În aceste zece zile, Erdoğan numea protestatarii bețivi, alcoolici, marginali, vandali și fraieri, care distrug și jefuiesc fără motiv. Cât de amuzant ar suna, suntem flatați de aceste cuvinte, iar foarte mulți oameni au început să se numească așa pe rețele de socializare. Această rezistență este una a inteligenței, a simțului umorului și a păcii. Totuși, sunt anumite grupuri care vor să provoace neliniște în Gezi. Ei distrug și dau foc la mașinile polițiștilor, devastează magazine și clădiri. Dar noi, protestatarii pașnici, nu dorim să fim asociați cu acei vandali. Din păcate, mai sunt și susținătorii guvernului Erdoğan, care provoacă rezistență. Câteva zile în urmă, un grup protestatar a fost atacat de acei susținători ai prim-ministrului, care a declarat, înainte de a pleca în Africa și a lăsa străzi pline cu protestatari, că „mai este jumătate din populație care ne susține, iar noi n-o putem impune să stea în casă”. Da, ați înțeles corect, el urmărește intenționat un război civil. Noi, însă, suntem conștienți de acest fapt și nu vom duce țara într-un haos.

„United Colors of Turkey”

Mi-ar plăcea ca toată lumea să vadă ce se întâmplă în Gezi. De parcă generația anilor `68 s-a reîncarnat în „Oamenii Gezi”, care citesc împreună, care au organizat o piață pentru oamenii săraci, muzicienii cântă în fiecare seară, s-a organizat chiar și o bibliotecă în aer liber. Noi suntem oamenii din medii diferite: conservatori, laici, ecologiști, academicieni, doctori, avocați, oameni săraci și bogați, turci, kurzi, armeni, musulmani, non-musulmani, atei, oameni tineri și bătrâni, socialiști și naționaliști. „It is like the United Colors of Turkey!” (tr. Parc-ar fi „Culorile Unite ale Turciei”).

Mă bucur că vă interesează ce se întâmplă cu adevărat pe străzile Turciei și accentuez că noi nu suntem războinici, ci suntem împotriva oricărei violențe, injurii și lipsei democrației și pluralismului.

Tradaptare de Ana Gherciu