Dupa ce timp de patru ani nu am auzit practic nimic despre Uniunea Teatrala din Moldova, se fac simtite, in sfarsit, semne de viata si agitatie la etajul trei al blocului de pe Puskin, 24. Or fi la mijloc pregatiri pentru vreun festival, o premiera, o gala cu premii?
Nimic din toate acestea. Se pune de un congres al UNITEM, la care urmeaza sa fie aleasa noua conducere a celei mai mari asociatii obstesti de oameni de cultura din tara. Este singurul „eveniment” pe care mai este capabila sa-l produca o organizatie mucegaita, fara identitate culturala si fara vizibilitate publica.
Nu m-as incumeta sa intreb vreun cititor daca a auzit macar ceva legat de aceasta institutie, daca isi aminteste macar vreun eveniment in organizarea acesteia, cand stiu foarte bine ca oamenilor de teatru insisi le-ar fi greu sa mentioneze ceva in acest sens.
Nu pot asemana ceea ce se intampla cu Uniunea Teatrala in ultimii cinci-zece ani decat cu o lenta operatie de eutanasiere. Asistam la o continua stare de convalescenta, avem de a face cu un bolnav tintuit la pat, pentru care unii mimeaza un fel de grija, iar altii pur si simplu nu mai stiu ce sa faca pentru a-i grabi sfarsitul. Acestia din urma tot muta „bolnavul” de pe o canapea pe un pat de metal, de pe patul de metal pe o raskladuska, de pe raskladuska pe podea. Iata la ce ma refer: in lipsa oricarei activitati de creatie, la UNITEM se desfasoara, prin compensare, o intensa (si nevazuta) activitate de instrainare-privatizare-subtilizare a putinelor bunuri, proprietati si spatii de care mai dispune Uniunea.
Ceea ce i-a mai ramas de facut noii conduceri, este sa repete gestul medicilor din filmul „Moartea domnului Lazarescu”, adica sa arunce pur si simplu „pacientul” sa moara in strada.
Sunt membru al acestei Uniuni de vreo douazeci si cinci de ani si niciodata nu mi s-a parut mai absenta si mai stearsa decat acum. In ultimii patru ani abia daca am intrat de doua ori pe acolo, o data pentru a semna o hartie, alta data pentru a ma servi de veceul de la UNITEM.
Oare s-au intamplat pe bune, candva, intre acesti pereti prafuiti dezbateri incitante pe marginea premierelor si a stagiunilor teatrale, intalniri, seri de creatie, lansari de carte, premiere, experimente teatrale?…. Desi am participat la multe dintre acestea „intr-o alta viata”, astazi parca nici eu nu mai cred ca au avut loc cu adevarat.
Si daca cei de la UNITEM pot exista lejer fara toate astea, noi, oamenii de teatru, nu ne putem inchipui existenta in lipsa lor, iata de ce am incercat fiecare sa le regasim acolo unde s-a putut. Unii – in propriile teatre, altii – la putinele festivaluri care mai au loc in Moldova (cum e Bienala Teatrului „Ionesco”), la manifestari in Romania, la simpozioane in strainatate.
In ce ma priveste, am gasit, impreuna cu multi alti colegi dramaturgi, in ultimii patru ani, acest spatiu de discutii, creativitate si competitie intre peretii ospitalieri ai Teatrului „Satiricus”. Tot ce nu reuseste o Uniune intreaga – sustinerea dramaturgiei nationale, organizarea unui festival, lansarea unor carti, organizarea unor dezbateri, desfasurarea unei gale de premii, atragerea oamenilor din diverse domenii – politica, business, arte – toate astea le organizeaza parca fara eforturi iesite din comun un singur om, Sandu Grecu. Si stiu ca orice s-ar intampla cu ruginitul UNITEM, la „Satiricus” va continua sa existe mereu acest ferment autentic de viata teatrala si ca aici voi fi intotdeauna binevenit.
Nu invidiez delegatii congresului de saptamana viitoare. As vrea foarte tare sa cred ca vor reusi sa scoata bolnavul din coma, ma tem, insa, ca se vor invrednici de gloria de gropari ai UNITEM.
„Sarmanul Yorik…”, va exclama, probabil, vreun Hamlet peste patru ani, cand „groparii” vor scoate la iveala craniul… cui oare?
