Iată, deci, cum, ne lasă să înţelegem Ion Ciocanu, „opiniile învechite” ale lui Ion Druţă au putut arunca o umbră asupra creaţiei sale, ceea ce înseamnă că, dacă scriitorul ar fi rămas şi mai departe în fruntea mişcărilor de renaştere spirituală şi culturală, altfel ar fi fost receptată şi opera sa, adică aceasta nu ar fi fost percepută prin prisma „metodei de creaţie realist-socialiste”, ci ca pe o creaţie plină „de tipuri de oameni ce reprezintă cu demnitate românul moldovean pe parcursul istoriei zbuciumate a poporului nostru”. Asupra operei lui Druţă de până la 1990 Ion Ciocanu nu se opreşte prea mult, dar ne spune tranşant că textele pe care le-a scris Druţă după destrămarea iluziei socialiste nu consemnează vreo „încercare de punere în dezbatere a unor subiecte actuale şi stringente ale realităţii contemporane sau de iniţiere a unor modalităţi literare ce s-ar îndepărta vizibil de scrisul realist socialist”. Iar concluzia la care ajunge criticul este că „Ion Druţă are merite mari şi incontestabile în literatura română”. Dar, susţine criticul, „acestea ţin de perioada de până la 1985”.
